O axă a trădării și uitării

Axis Sally” a fost porecla dată crainicelor radio care au difuzat propagandă nazistă în limba engleză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Exponenta de vîrf a fost Mildred Gillars, o americancă germanofilă care a realizat emisiuni de propagandă pentru Germania nazistă. Ea a fost prima femeie din istoria SUA care a fost condamnată pentru trădare.

Într-o zi, Mildred Gillars a descoperit că mai există o altă femeie care transmite sub numele de Axis Sally. Era vorba despre o italo-americană, Rita Zucca, care se adresa forțelor americane de la Roma, folosind numele „Sally”. Ambele Sally și-au continuat emisiunile pînă la sfîrșitul războiului. În emisiunile lor radio, cele două personalități ale așa-numitei „Axis Sally” alternau de obicei muzica swing cu mesaje de propagandă care vizau trupele americane. Aceste mesaje puneau accent pe iminenta capitulare a aliaților, stîrneau temerile că soțiile sau iubitele soldaților îi înșeală și, uneori, afirmau că țările Axei le cunoșteau locațiile. Soldații americani preferau emisiunile lui Gillars pentru muzica difuzată, care era distractivă, chiar dacă au considerat că încercările ei de propagandă erau de tot rîsul, sfaturile ei nefiind luate în serios.

Startul pentru folosirea de către germani a cetățenilor străini în emisiuni radio a fost dat la începutul războiului odată cu angajarea lui William Joyce, mai cunoscut sub numele de „Lord Haw-Haw”. Joyce, un fascist irlandez născut în America, a fost protejatul lui Sir Oswald Mosley, liderul Uniunii Britanice a Fasciștilor. A fugit în Reich pe 26 august 1939, scăpînd de arestare în Marea Britanie. Ministerul german al propagandei l-a angajat să scrie comentarii anonime despre politica externă britanică. La apogeul influenței sale, în 1940, Joyce avea șase milioane de ascultători fideli și 18 milioane de ascultători ocazionali numai în Regatul Unit.

Succesul ca om de radio al acestui „Lord Haw-Haw” a fost susținut nemăsurat atunci cînd germanii și-au însușit cele mai populare și puternice stații din Europa. În combinație cu emițătoarele uriașe de 100 de kilowați din suburbia Berlinului, Zeesen, Reichsrundfunk, cunoscut ca Reich Radio, emitea în toată lumea 24 de ore pe zi, avînd programe în 12 limbi.

Ministerul propagandei și ministerul german de externe sperau să extindă succesul european al Reich Radio și în America de Nord, dar aveau nevoie de realizatori care să poată comunica cu ascultătorii americani în termeni pe care aceștia îi puteau înțelege. La începutul războiului, americanii expatriați erau puțini și greu de găsit în Berlin. Unul dintre pionieri a fost Frederick W. Kaltenbach, profesor de liceu născut în Iowa, concediat de la locul de muncă în 1935 pentru că înființase o organizație studențească inspirată după modelul Tineretului Hitlerist. Germanii l-au poreclit „Lord Haw-Haw”, considerîndu-l echivalentul american al lui William Joyce.

O mare parte din munca de propagandă germană din anii 1940 și 1941 a avut ca scop ținerea Americii în afara războiului, atacînd susținerea militară americană pentru efortul de război britanic și aruncînd vina conflictului pe „finanțarea evreiască”. Mesajul a fost reglat fin, dar accentele groase ale știriștilor germani au stricat efectul. „Este important ca în buletinele de știri americane să folosim, cît mai mult posibil, vorbitori născuți în America”, nota (în martie 1940) într-un memoriu oficial șeful secției de radio și cultură germană, dr. Markus Timmler. Oficialii radio au fost atenți și după o lună de la memoriul lui Timmler o fostă showgirl de pe Broadway, în vîrstă de 39 de ani, Mildred Gillars (șomeră recrutată de o agentă care lucra pentru Reich Radio) a intrat în imensul complex radio din Berlin, cunoscut sub numele de „Casa Mare” (la noi s-ar fi numit Casa Radio).

Mildred Gillars, care venise la Berlin în 1934 pentru a studia muzica, a fost angajată rapid pe post de crainică la serviciul britanic al Reich Radio, unde a transmis sub numele de microfon Midge. După cîteva luni a avut propria emisiune, cîntînd și discutînd despre artă și cultură. Pînă în primăvara anului 1941, Departamentul de Stat al SUA îi sfătuia pe cetățenii americani să se întoarcă acasă. Logodnicul lui Gillars, un cetățean german naturalizat, pe nume Paul Karlson, a avertizat-o că nu se vor căsători niciodată dacă ea se întoarce în Statele Unite. În speranța unei căsnicii, ea a rămas la Berlin. Nu după mult timp, Karlson a fost trimis pe Frontul de Est, unde a murit în acțiune.

Gillard avea statut de cetățean nativ al Statelor Unite și, prin urmare, datora loialitate SUA. În 1940 avea 39 de ani, studiase artă dramatică și fusese angajată în SUA ca actriță. A părăsit Statele Unite în 1933. La 6 mai 1940 a fost angajată de Compania Germană de Radiodifuziune la Serviciile Europene. După cîteva luni a fost numită șefă de ceremonii a serviciilor europene. În 1941 a participat și la un program al serviciilor de peste mări difuzat în Statele Unite. La finalul acelui an, SUA avea să declare război Germaniei.

Compania Germană de Radiodifuziune era o agenție a guvernului german și era structurată pe două departamente: intern și extern. Departamentul extern era format, la rîndul său, din Serviciul European și Serviciul de peste mări. Scopul emisiunilor era de a disemina informații pentru forțele armate și civilii SUA și a aliaților săi prin propagandă conformă cu liniile stabilite de Ministerul German al Propagandei și Ministerul de Externe. Se organizau zilnic ședințe între Goebbels (șeful Ministerului Propagandei) și reprezentanți ai Ministerului de Externe, pentru stabilirea liniilor de propagandă. Acestea erau urmate de ședințe ale directorului departamentului externe cu oficialii serviciului de peste mări care decideau direcțiile de propagandă. Angajații serviciului de peste mări se conformau instrucțiunilor primite. Propaganda țintea cetățenii și forțele armate ale Statelor Unite cărora li se inocula ideea că Germania era superioară în diferite moduri și ducea o luptă aprigă împotriva dominației comuniste din lume. În același pachet propagandistic se vindea ideea că SUA au fost influențate necorespunzător să intre și să rămînă în război de interesele evreiești. Se evidenția că o încercare de invazie a Germaniei ar fi fost dezastruoasă, iar Statele Unite nu ar trebui să se opună Germaniei în lupta sa pentru salvarea creștinismului și mîntuirea lumii de comuniști. Se ajungea pînă acolo încît președintele SUA era acuzat că va ajunge să-și vîndă țara rușilor, fiind influențat de consilierii evrei. Poporul Statelor Unite nu ar trebui să urmeze politica de război a guvernului lor deoarece războiul era, de fapt, un război britanic.

Natura apolitică a primelor ei programe s-a schimbat cînd Max Otto Koischwitz a distribuit-o pe Gillars într-o emisiune intitulată „Home Sweet Home”. Koischwitz, tatăl căsătorit a trei fiice, începuse o relație romantică cu ea și a încurajat-o să transmită la o manieră agresivă propagandă pentru Reich. „Dacă știi cum, pînă și operele lui Shakespeare și Sofocle ar putea fi prezentate drept propagandă”, i-a spus el. Simțind că nu are de ales în această privință, ea a cedat. „Nu puteai să mergi în Germania nazistă spunînd: <Nu vreau să fac asta>”, a declarat ea la procesul din 1949.

În timp ce aliații se angajau în bătălii aprige prin deșerturile Africii de Nord, „Home Sweet Home” a fost concepută pentru a le zgîndări soldaților dorul de casă. Deschizîndu-se cu un jingle care reda sunetul (prin excelență american) unui fluier de tren cu aburi, emisiunea avea o încărcătură melodic romantică, dar exploata și,temerile de luptă ale soldaților. Cu o voce jucăușă, Gillars îi batjocorea pe militarii din prima linie, aruncînd îndoieli cu privire la misiunea lor, a liderilor lor și a perspectivelor de după război. Ea își începea emisiunile astfel: „Bună, gașcă. Aruncă armele alea mici și vechi și pleacă acasă. Nu poți doborî nemții”.

Ascultătorii aveau mai multe nume pentru femeia de la radio, inclusiv „Berlin Bitch”, „Berlin Babe”, „Olga și Sally”, cea care s-a impus fiind„Axis Sally”. Un articol din ianuarie 1944 al publicației Saturday Evening Post titra, citînd un caporal pe numele Edward Van Dyne: „Nu există o femeie ca Axis Saly”; „Axis Sally este o tipă diferită. Sally este iubita AEF (Forța Expediționară Aliată). Ea nu face decît swing și are un swing bun!”. Publicul american se amuza de propaganda emisiunilor ei care cucereau prin muzica plină de viață pe care o difuza. Prizonierii de război au recunoscut interogatorilor lor germani că ascultau în mod regulat emisiunile ei.

La 15 martie 1946, pe cînd se întorcea acasă (locuia într-o pensiune din sectorul britanic al Berlinului), Gillars a dat peste un soldat palid și nervos al armatei americane care ațintea spre ea un revolver. Era agentul special CIC (serviciul de contrainformații al SUA la acea oră) Robert Abelescare, care i-a spus: „Domnișoară Gillars, sînteți arestată!”. Surprinsă, dar cu sînge rece, ea s-a predat și a cerut permisiunea de a lua o fotografie a lui Max Otto Koischwitz, bărbatul care o condusese pe calea trădării și care murise de tuberculoză în septembrie 1944.

După terminarea războiului emisiunile ei aveau să o bîntuie. La un post de ascultare operat de Comisia Federală de Comunicații din Silver Hill – Maryland, toate programele ei au fost monitorizate și înregistrate și aveau să ofere acuzării dovezi dure la procesul ei. Procuratura a susținut că emisiunile ei erau pastile propagandistice acoperite cu zahăr, menite să-i convingă pe soldații americani că luptă de partea greșită.

Mildred Gillars a petrecut doi ani și jumătate în lagărul de prizonieri aliați din Frankfurt pe Main, fără acuzații, înainte de a fi expulzată în SUA, în august 1948, pentru procesul de trădare care i se pregătea. A fost găsită vinovată în martie 1949 și și-a ispășit pedeapsa în închisoarea pentru femei Alderson din Virginia de Vest. A fost eliberată condiționat după 12 ani (în 1961) și a devenit profesoară la o școală romano-catolică de lîngă Columbus – Ohio. A murit de cancer la colon pe 25 iunie 1988. Avea 87 de ani. A fost înmormîntată în sectorul Random Selection, lot 570, a cimitirului Saint Joseph din Lockbourne, Franklin County – Ohio. Pînă azi, nici o cruce sau piatră nu-i marchează mormîntul. (Foto: Mildred Gillars la interogatoriu)

Geo Alupoae, critic de teatru