Mareșalul Rodion Malinovski, șeful Comisiei Aliate de Control, autoritatea militară supremă, a aterizat și el la București și a mutat trei divizii de blindate lîngă București. Sovieticii făceau, așadar, ultimele preparative pentru lovitura de grație. Comuniștii locali, o mînă de oameni, s-au agitat odată cu ei. Puterea era aproape, după atîția ani de clandestinitate, pușcării și exil.
Generalul Rădescu ripostează la 24 februarie. Lucrurile s-au petrecut astfel. O coloană de bucureșteni a manifestat pașnic în Piața Palatului. Nu s-au scandat lozinci, dar s-a intonat imnul. La un moment dat a apărut în Piața Palatului o mașină neagră, din care s-a mitraliat mulțimea. Apoi un pîlc de agitatori a coborît din cîteva camioane și a atacat clădirea Ministerului de Interne. Garda a tras în aer și i-a Împrăștiat pe provocatori. Conflictul escaladează. Prin oraș circulă zeci de tancuri cu stea roșie. Rădescu hotărăște să se adreseze românilor prin radio. Rostește o cuvîntare patetică transmisă în direct. S-a auzit critica severă adusă ocupației sovietice și cozilor lor de topor. Generalul – nu e de mirare – era privit cu o ostilitate vădită de ocupantul sovietic. A fost forțat să demisioneze.
Astfel s-a deschis chestiunea succesiunii la guvern. Era rostul prezenței la București a sulfurosului personaj Vîșinski. S-a prezentat la ora 15.00 în audiență la rege. Aici a recitat poezia cu care venise de la Moscova. Avea o voce monotonă și scorțoasă. A cerut ultimativ plecarea lui Rădescu, demiterea trebuia anunțată oficial în maxim două ore. Altă pretenție a fost ca pînă la ora 20.00 să fie anunțat numele noului premier. Vîșinski a dat și numele lui, deși era atributul regelui de a-l alege. Era un amestec grosolan în afacerile interne și încălcarea suveranității României. Chiar și a declarației lui Viaceslav Molotov din 2 aprilie 1944 dată la intrarea Armatei Roșii pe teritoriul României. Atunci ministrul de externe sovietic anunța solemn (și mincinos) că URSS nu va schimba regimul politic în țările ocupate de Armata Roșie. Oricum nu a crezut nimeni. Rușii sînt cunoscuți ca nu își țin cuvîntul dat. În februarie 1945 Kremlinul era decis să impună un guvern devotat intereselor sovietice. Nu mai aveau răbdare să aștepte să se producă o „revoluție” ca la Sankt Petersburg, De altfel ar fi așteptat zadarnic. După părerea lui Stalin & Molotov muncitorii români erau leneși, primitivi, fără conștiință de clasă. Au găsit o coadă de topor să îi servească. Bineînțeles, în schimbul unei funcții cît mai înalte. Au găsit quislingul în persoana lui dr. Petru Groza, singurul politician local în care avea încrederea URSS, citește Stalin.
Cînd regele Mihai a invocat prevederile documentului final al Conferinței de la Yalta, Vîșinski a izbucnit: „Yalta sînt eu!”. A bătut cu pumnul în biroul regelui. A dat un ultimatum: în trei ore Rădescu să demisioneze, în cinci ore, la 20.00, Palatul să anunțe numele noului prim-ministru în persoana dr. Petru Groza.
Vîșinki era un foarte bun actor, comediant veritabil. Kremlinul te învăța meserie, altfel nu aveai cum să supraviețuiești. Vîșinski a făcut stînga împrejur, a părăsit încăperea din Palatul Elisabeta trîntind ușa atît de tare încît a căzut tencuiala. Ajuns la mașină, Vîșinski a lăsat încruntarea și a rîs cu poftă. Își jucase cu brio marea scenă în fața regelui acestei țări înfrînte și neputincioase.
La stadionul Giulești erau masate în acest timp așa-zisele Formațiuni de Lupta Patriotice (FLP), detașamente muncitorești înarmate de Armata Roșie. Dacă regele refuza să semneze decretul de numire al doctorului Petru Groza, ordinul era să fie luat cu asalt palatul și arestat. Era o insurecție, o rebeliune, mai bine zis. Capitala era aproape de scenariul „asaltului palatului de iarnă”, bolșevicii aplicau vechile lor metode. Comunicațiile între centrul de comandă din Capitală și provincie au fost întrerupte. Armata Romană se găsea departe de Capitală, pe front, iar diviziile rămase acasă erau dezarmate si consemnate în cazărmi. Garda palatului a fost și ea dezarmată. Pe bulevardele Bucureștiului patrulau tancuri sovietice făcînd mult zgomot pentru impresie. „La București, Palatul Regal a fost cucerit doar de Vîșinki. De vreme ce țara era ocupată de un milion de ostași sovietici, masele fuseseră necesare doar pentru demonstrații. (…) Formarea Guvernului Groza la 6 martie a fost prezentată ca rezultat al unei insurecții populare. (…) În Rusia din 1917, mai întîi a fost fapta, apoi cuvîntul. În Romania la început a fost cuvîntul, apoi parodia și așa a continuat pînă în zilele noastre”, scria Belu Zilber – comunist din primele zile (1920), spion sovietic condamnat în 1931, devenit agent al Siguranței, prieten bun cu Lucrețiu Pătrășcanu, închis sub Gheorghiu Dej (1948-1964). (Andrei Șerbulescu, „Monarhia de drept dialectic”, Ed. Humanitas 1991, pp 40).
Să amintesc că în zilele care au precedat acest moment crucial atmosfera s-a încins brusc. Bucureștiul avea încă amintirea schimbărilor de guvern din perioada interbelică. Dar era în contratimp cu realitatea amarnică a ocupației țării de către Armata Roșie. Era ca și cum am fi fost o țară liberă, dar era o farsă. Nici prima nici ultima. Politicianul român – defazat, trăind în irealitate – își făcea iluzia că încă mai avea de jucat vreun rol. Cei mai realiști încercau să-și ofere serviciile, să se facă agreați de puzderia de generali, emisari, consilieri sovietici – noii stăpîni. Rușii aveau de gînd să rămînă aici pentru totdeauna. Toate carierele și favorurile depindeau de ei. La Ambasada URSS din șoseaua Kiseleff era permanent coadă de ofertanți. Capitala colcăia de intrigi, se vehiculau scenarii, se alcătuiau liste cu miniștri. Bîrfa și zvonul băteau totul ca la poker, pe principiul <gura bate cartea!>.
Palatul a încercat să facă propriul joc, sperînd să depășească momentul critic. Pentru asta se baza în principal pe americanii și britanicii din Comisia Aliată de Control și pe diplomații din ambasadele respective. Nu știa că occidentalii aveau ordine precise să îi lase pe sovietici să ia toate deciziile, așa că se rezumau să facă figurație și să salveze aparențele. Palatul Regal și liderii partidelor istorice nu știau acest lucru, deși după cîteva experiențe triste cam bănuiau ce se întîmpla în culise. Una declara Churchill și altele erau ordinele primite de Foreign Office. Cu Departamentul de Stat se petrecea același fenomen. Avem de-a face cu un exemplu de duplicitate și cinism practicate de marile cancelarii ale lumii democrate. Ce era cel mai rău era că regele, Maniu și Brătianu nu fuseseră informați. Dacă ar fi știut ar fi putut să-și ia măsuri, să trateze altfel cu sovieticii, să adopte o politică mai realistă. Dimpotrivă, au fost mințiți, îndemnați să se opună și să nu facă concesii. Să spere că ocupația Armatei Roșii nu va dura, că este o chestiune de timp pînă cînd regimul democrat va fi restabilit. S-a vînturat insistent sloganul <Vin americanii!!!>. Pe scurt, românii au fost folosiți ca un kleenex. Era ultimul serviciu pe care îl puteam aduce Occidentului.
Naivii și chibiții Bucureștiului, o puzderie, au comentat prin redacții, saloane și cafenele – sfîrșit de februarie/început de martie 1945 – despre șansele lui Lucrețiu Pătrășcanu sau Barbu Știrbey să devină prim-ministru. Se paria… Au fost rostite și alte nume mai mici (Titel Petrescu, dr. N. Lupu, etc.) într-o febrilitate care amintea de marile zile ale istoriei interbelice. Regele Mihai I a ignorat ultimatumul lui Vîșinski. S-a comportat în spiritul și litera Constituției din 1923. Ca atare, a inițiat consultarea liderilor politici. Pe 2 martie îi primește la palat pe Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu, Petru Groza, Dinu Brătianu, Iuliu Maniu și îl propune premier pe Barbu Știrbey. Partidele din FND refuză colaborarea. Știrbey constată că nu poate forma guvernul și își depune mandatul.
Stelian Tănase
Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, în pregătire la Editura Corint, 2023.
