Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477

Londra

Există încă Londra elisabetană, detectabilă, chiar dacă nu s-au păstrat multe vestigii. Vinovat este marele incendiu din septembrie 1666, care a devastat orașul. Clădirile din lemn, zeci de mii, nu au supraviețuit. Teatrul Globe era și el construit din lemn. Deja se afla în declin. Nu mai avea în culise un autor de talia lui Shakespeare să dea piese geniale. Nu era prima dată cînd lua foc. În 1613 un incendiu l-a distrus. Un an mai tîrziu era refăcut, Globe era în plină glorie, loc frecventat, extrem de popular. Incinta sa se umplea pînă la refuz la fiecare reprezentație. Finalul teatrului Globe a venit – ca al tuturor lucrurilor – dinspre puterea politică. În 1642, dictatorul regicid Oliver Cromwell a interzis teatrele, cîrciumile, bordelurile, hainele colorate și tot ce distra lumea. Plăcerile vieții au fost interzise. A urmat o epocă puritană și bigotă, impusă de acest believer neabătut. O atmosferă sumbră s-a așternut peste Londra. Teatrul Globe s-a închis. Englezii ar fi trebuit să îl decapiteze pe Oliver Cromwell, nu pe rafinatul rege Charles I. Așa-zisa revoluție nu a adus nimic bun. E o părere, sper să nu deranjez pe nimeni cu ea. A fost cea mai mare eroare din istoria englezilor.

Londonezii s-au revanșat odată cu Restaurația, cînd Charles II preia tronul. Cadavrul lui Cromwell este deshumat, decapitat, spînzurat și îngropat la baza spînzurătorii. Era greu de imaginat că lumea va accepta să trăiască prea mulți ani lipsită de libertăți. Moravurile puritane au făcut loc unei relaxări generale. Tonul l-a dat chiar regele. Întreține o curte de curtezane și amante, dădea baluri etc. Este preocupat de vestimentație, e un libertin. Două mari nenorociri se abat asupra Londrei – ciuma din 1665 și marele incendiu din 1666. Atît despre iubita mea Londră din secolul al XVII-lea.

Vizitez teatrul Globe. Mi-am propus de la București să nu îl scap, e cap de listă înainte de Buckingham Palace si Hampton Court. Am mai încercat o dată, dar era închis pentru reparații. Mi-am rezervat o dimineață întreagă să îl vizitez. Ce lipsește este spectacolul. Ar fi bine să se intre pe grupuri și o trupă să dea o reprezentație cu un fragment din piesele lui Shakespeare. Înțeleg că este o chestiune de costuri. Băncile goale, nepopulate cu spectatori, nu fac o bună impresie. Ce te confiscă aici este însă atmosfera. Nu îți trebuie să faci un efort de imaginație ca să-ți închipui scena plină cu actori, monologurile, replicile, zarva și aplauzele. Mă așez pe o bancă și privesc în gol, îmi amintesc scene din piesele lui. Nu-mi mai vine să plec…

Şoferii de taxi de aici au reputaţia că sînt cei mai politicoşi şi profesionişti din lume. Am verificat, este exact. Maşinile lor faimoase sînt extrem de curate şi nu se întîmplă vreodată ca șoferii să pretindă că nu au mărunţiş. Nici, ca la Paris, să te privească arogant prin oglinda retrovizoare deranjat de accentul tău nu tocmai parizian. Nici ca la Frankfurt ori Washington, unde am rătăcit în căutarea unei adrese. Sau la Roma, unde rişti ca şoferul să se certe cu tine pe cuantumul bacşişului. În plus, pe Tamisa poţi să porţi în timpul cursei o conversaţie plăcută. Pesemne sînt instruiţi să abordeze subiecte în funcţie de client. Unii s-au specializat în politica din Downing Street 10, alţii pe istoria Marii Britanii, alţii pe hobby-uri sau sport. Cert este că dacă ai chef de vorbă şoferul îți va fi un interlocutor perfect. Dacă vrei linişte nu vei auzi o silabă.

De data asta am ajuns la Londra prin ambasada UK. Două săptămîni particip la un seminar organizat de o fundație care se ocupă de Europa de Est. Atmosfera are ceva proaspăt, ca toată Londra în zilele astea. Tony Blair, un tînăr avocat pe care îl văd prin toate vitrinele, stațiile, chioșcurile este noul choux-choux al politicii londoneze. Lumea e încrezătoare că aduce un suflu nou și va face reforme în lumea anchilozată de pe Tamisa. Bîntuie un aer leftist care mi-e antipatic. Și englezii se iluzionează că va fi bine, atunci cînd se schimbă garda la putere. Sîntem plantați într-o casă de sec XlX – largă, cu lucrări de G. Tomaziu pe pereți, donate de soție după moarea artistului. Cu imagini ale Londrei în stil Turner – cheiurile Tamisei, Londra sub ploaie, în ceață, cupolele bisericilor, palatele si parcurile. Sîntem cazați în altă parte, într-un imobil de sec. XVIII, unde ajung la camera mea urcînd o scară în spirală care scîrție îngrozitor… Programul e destul de plictisitor. Apar diverși conferențiari care ne împuie capul cu tehnici de propagandă, aflăm cum se cîștigă alegerile și ce este un spin-doctor. Îl laudă toți pe Blair ajuns în Downing Street 10 după o lungă domnie a conservatorilor.

Hotărasc să vizitez în weekend Hampton Court… Am vrut sa îl văd data trecută cînd am ajuns aici, dar nu am avut timp și l-am ratat.

Soho e inima vieții de noapte londoneze, teatre, cluburi deochiate, spelunci care oferă sex… Aici a locuit Marx şi nu ar fi părăsit cartierul. Dar Jenny, soţia lui, a primit o moştenire şi devenit un păcătos de burghez, rentier, l-a obligat să trăiască într-un loc mai confortabil și mai puţin frenetic. Marx a regretat toată viaţa anii agitaţi trăiti în Soho, locul boemei, beţiilor, prostituției, a vieţii libere, a cafenelelor pline de emigranţi și revoluţionari veniți de pe continent după ce fuseseră alungaţi din ţările lor, ruşi mai ales. Şi astăzi cartierul îşi păstrează aspectul viu, cu prăvălii, cu localuri şic, cu dughene care oferă sex, cu galerii de artă şi cinematografe unde rulează producţii XXX. E o zonă unde prejudecăţile, tradiţionalismul londonez se simte mai puţin ca oriunde. Locul a păstrat un farmec evident. Parfumul secolului XIX nu a dispărut cu totul. Aceasta e Londra personajelor lui Charles Dickens, mai ales.

Vraja Londrei vine din cosmopolitismului ei placat pe o tradiţie extrem de vie. Tradiţia nu e un pod de vechituri, cu lucrurile scoase cînd şi cînd la iveală după ce au fost scuturate de praf. Lustruite şi etalate prin muzee. Omagiate la zile festive. Tradiţia trăieşte, e contemporană cu londonezul. E mai vie decît efemerele gadgeturi lansate în fiecare sezon. Decît modele de tot felul, decît curentele politice și campaniile electorale. Ce e nou se încadrează firesc într-o ramă de tablou bine fixată. Vezi imobile de pe vremea lui Henry al VIII-lea, regele care îşi descăpăţîna nevestele şi s-a certat cu Vaticanul. Sau de pe vremea reginei Elisabeta I, care a scufundat Invincibila Armada. Din vremea lui Wilhelm de Orania, Samuel Pepys și Daniel Defoe. De pe vremea reginei Victoria din acel minunat secol al XIX-ea. Toate perfect conservate… Alături stau clădiri futuriste de secol XXI ridicate pe malul Tamisei în ultimele decenii. De mirare, convieţuiesc fericit împreună.

Explicaţia – tradiţia este puternică, prezentă, şi de aceea rezistă oricărei comparaţii cu achiziţiile postmoderne ale oraşului. Londra e un oraş vibrant, plin de combustie, cu un prezent viu, orientat – în ciuda prejudecăţilor noastre – spre viitor. Respectul tradiţiei mi se pare, paradoxal, secretul.

Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.

Exit mobile version