Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Lobby cu Rinocerii lui Ionesco

Lobby cu Rinocerii lui Ionesco

Istoria recentă a României se îmbogățește pe zi ce trece datorită desecretizării arhivelor diverselor servicii ale statului. Nu există domeniu în care să nu se descopere fapte adînc ascunse de legea tăcerii mafiote (a se citi legea secretului de stat). În cultură mai ales, dezvăluirile ar putea rescrie istoria diverselor domenii care o alcătuiesc, fie că vorbim de artă, știință ori spiritualitate. La fel stau lucrurile și cu biografia unor mari personalități ale domeniilor circumscrise culturii. Uneori, ele se întrepătrund atît de bine încît rezultatul final al unei analize schimbă perspectiva și conferă noi valențe paradigmei istorice.

Un domeniu atît de fragil și sensibil, cum este cel al teatrului, se poate legitima mai adecvat la realitățile care îl înconjoară și prin exerciții de istorie aduse la lumină de apariția desecretizatelor documente de arhivă, bine îngropate în inventarul unor servicii care au slujit dictatura comunistă, și nu numai.

Scormonind prin astfel de „vestigii” ale trecutului recent, mi-am propus să consemnez pentru dumneavoastră o pagină de istorie care nu apare în manuale sau alte lucrări de specialitate. File extrase dintr-un dosar care așează în obiectiv tabloul unei epoci cu elemente atît de vii încît aproape că le simți cum respiră, cum se mișcă, cum zîmbesc conspirativ asemeni unui halou branșat la scara istoriei.

Deschidem și citim.

În dosarul SIE nr. 21385 din 1965 a fost identificat un raport redactat de un ofițer pe baza relatărilor domnului Beligan Radu, contactat în calitatea sa oficială de director al Teatrului de Comedie București.

Intitulat „raport privind contactarea dramaturgului Eugen Ionescu de către Radu Beligan”, întocmit dactilo și semnat olograf de mr. Hostiuc Victor, s-au consemnat următoarele:

Conform planului de măsuri aprobat de conducerea direcției, referitor la influențarea lui Eugen Ionescu în vederea vizitării țării, înainte de plecarea în Franța a Teatrului de Comedie, am discutat cu directorul acestui teatru (Radu Beligan), arătîndu-i că sîntem interesați în aducerea în țară, în vizită, a dramaturgului Eugen Ionescu.

Am justificat interesul nostru prin aceea că atît Eugen Ionescu, cît și alți oameni de cultură din emigrație sînt sub influența unor foști politicieni din vechile partide, inclusiv legionari, elemente rău intenționate, care desfășoară activitate dușmănoasă la adresa țării noastre. Una din temele acestei propagande este aceea că turiștilor de origine română care vizitează România li se fac fel de fel de șicane, putînd fi chiar și arestați.

I-am arătat în continuare lui Radu Beligan că noi ne referim în special la Eugen Ionescu, întrucît acesta ar avea un motiv plauzibil de a veni în țară deoarece piesele lui sînt jucate pe multe scene, indicîndu-i cu acest prilej lui Radu Beligan să-i explice lui Eugen Ionescu că ce interes ar exista să i se facă lui șicane, atît timp cît i se joacă piesele de către teatrele noastre? De asemenea, i-am explicat unele prevederi ale Hotărârii 811 referitoare la dezvoltarea turismului.

Concomitent, am discutat cu Radu Beligan despre posibilitatea venirii și a altor fugari la spectacolele Teatrului de Comedie. Dacă aceștia vor intra în vorbă cu el sau cu alți componenți ai ansamblului, să nu-i respingă, ci să le explice realitățile din țară. S-a precizat însă cu această ocazie să se acorde atenție elementelor cu oarecare suprafață, parte din ele fiind cunoscute de Radu Beligan, cum ar fi: C.V. Gheorghiu (diplomat român interbelic, jurnalist, romancier, poet și preot din exilul românesc postbelic – n. red.), Emil Cioran, Mircea Eliade și alții.

Cu ocazia primei contactări, referindu-se la turneul Teatrului de Comedie în Franța, Radu Beligan a afirmat că Eugen Ionescu i-a răspuns la o telegramă a sa, comunicîndu-i că, după primul spectacol cu «Rinocerii», întreg ansamblul va fi invitatul său.

După întoarcerea de la Paris a ansamblului am avut o nouă discuție cu Radu Beligan, care, referindu-se la întîlnirile și discuțiile cu Eugen Ionescu, ne-a relatat că ajungînd la Paris i-a telefonat lui Eugen Ionescu. De asemenea, și în ziua spectacolului i-a telefonat din nou. În ambele cazuri i-a răspuns fiica acestuia (Marie-France) care, într-o românească perfectă, i-a spus lui Radu Beligan că nu știe dacă tatăl ei va putea veni la spectacol, însă îl roagă ca, după spectacol, să vină cu toata echipa la ei acasă.

Radu Beligan consideră că Eugen Ionescu a vrut să evite publicitatea, din care cauză a venit la spectacol exact în momentul ridicării cortinei, fapt despre care actorii au fost imediat informați. În loja în care se afla, înainte de căderea cortinei, Eugen Ionescu s-a ridicat în picioare, a strigat «Bravo, Beligan!» și a început să aplaude zgomotos înaintea celorlalți spectatori. Apoi a mers pe scenă și i-a îmbrățișat, sărutîndu-l pe Radu Beligan.

La masa ce a urmat în locuința lui Eugen Ionescu (care a durat pînă a doua zi, la orele 4 dimineața), Ionescu, referindu-se la piesa «Rinocerii», a relatat (de față fiind și critici literari francezi) că piesa se referă la evenimente antebelice din România, iar cu altă ocazie, despre care vom raporta mai jos, i-a relatat lui Radu Beligan, de față fiind Eugen Jebeleanu, că piesa «Rinocerii» se referă la legionari și, în special, la molima legionară care i-a cuprins pe intelectualii din jurul său, precizînd că dialogul din actul III al piesei, dintre Bérenger și Jean, are ca bază o discuție autentică dintre Eugen Ionescu și Horia Stamatu purtată în țară, înainte de anul 1938. Horia Stamatu a fost scriitor, poet, ziarist și eseist român care a aderat la mișcarea legionară și a participat la rebeliunea din ianuarie 1941 împotriva lui Antonescu. După eșuarea rebeliunii, părăsește țara ajungînd în Germania în 1942 direct în lagărul de la Buchenwald, din care este eliberat la sfîrșitul războiului. (n. red.)

Radu Beligan s-a mai întîlnit încă de două ori cu Eugen Ionescu, într-o vilă din apropierea Parisului, fiind invitați împreună cu Eugen Jebeleanu de fratele dramaturgului Mihail Sebastian. Cu aceste ocazii, Eugen Ionescu s-a interesat cu lux de amănunte despre situația din țară (construcții, nivel de trai, atmosferă, etc.), și-a reamintit episoade din tinerețe, din armată, a cîntat cîntece ostășești și populare românești.

Eugen Ionescu a făcut aprecieri elogioase la adresa Teatrului de Comedie, iar pe Radu Beligan l-a considerat mai bun decît Laurence Olivier (care a jucat rolul lui Bérenger în regia lui Orson Wells – n. red.) și Jean Louis Barrault (actor, regizor și producător francez a cărui operă a ajutat la reînvierea teatrului francez după al doilea război mondial; Ionesco i-a dedicat piesa „Rinocerii” la premiera franceză din ianuarie 1960 – n. red.).

Semnificative sînt unele afirmații ale lui Eugen Ionescu privind concepția sa: «Vezi, Beligane, oamenii se cunosc prin muncă. Eu te vedeam ca pe un om amabil, politicos, însă după ce te-am văzut jucînd în piesa mea te consider un adevărat prieten. Aș da curs invitației tale de a veni în țară, dar ce se întîmplă dacă, într-o noapte, după ce ne-am despărțit de la un chef, mă culc la hotel, iar cînd mă trezesc, te caut și mi se răspunde: „Care Beligan, nu cunoaștem pe nimeni cu acest nume”. Caut atunci Comitetul pentru cultură și mi se răspunde: ”La noi, Comitet de cultură? N-avem așa ceva”. Spune-mi tu, Radule, ce fac în această situație?».

După ce Radu Beligan i-a demonstrat lui Eugen Ionescu că în capul lui este o nebuloasă lipsită de orice bază, Eugen Ionescu a spus că ar vrea să vină acasă, că îl frămîntă această dorință și ca de aceea a trimis-o pe R. în țară (R. este Rodica, soția lui, născută Burileanu – n. red.), pentru a sonda realitățile. La plecarea din Paris, Eugen Ionescu i-a dat lui Radu Beligan al doilea număr de telefon de acasă (secret), la care răspunde el cînd se află în Paris, urmînd a-și telefona reciproc și a relua corespondența.

Despre viața pe care Eugen Ionescu o duce la Paris, Radu Beligan a afirmat că acesta nu are prieteni în afară de fratele lui Mihail Sebastian (Hector Sebastian), care avea o mare influență asupra lui.

Raportăm că despre Hector Sebastian, Radu Beligan ne-a informat că acesta intenționează să vină în țară în luna septembrie a.c., întrucît este informat că ar avea de primit pentru piesele fratelui său suma de 20.000 lei, pe care vrea s-o cheltuiască vizitînd Bucureștiul, Brăila și Delta Dunării. Fiind informată tovarășa Constanța Crăciun despre intențiile sus-numitului, aceasta a dat dispoziții ca, în cazul că Hector Sebastian va veni în țară, chiar dacă nu există această sumă, să se creeze un fond special pentru el, avînd în vedere influența pe care o are asupra lui Eugen Ionescu.

Hector Sebastian ar urma să fie însoțit prin țară de Radu Beligan. În încheierea discuției despre Eugen Ionescu, Radu Beligan a afirmat că «Eugen Ionescu ar putea veni în țară la toamnă sau în iarna anului 1966, dar că nu trebuie forțate lucrurile».

Cu ocazia spectacolelor date de Teatrul de Comedie la Paris, în sală se aflau mai mulți fugari, însă în contact direct cu membrii ansamblului au venit legionarii (nu sînt indicate numele – n.red.), despre care Radu Beligan ne-a relatat următoarele: «Ei au fost desemnați de conducerea Teatrului Națiunilor pentru a se ocupa de montarea decorurilor și a luminilor. Aceștia au intrat în discuție cu membrii ansamblului și au încercat tot timpul să-i descurajeze, spunîndu-le că Eugen Ionescu este foarte supărat pentru faptul că teatrul nostru de comedie i-ar fi denaturat sensul piesei ”Rinocerii”, dîndu-i un caracter anti-legionar și că autorul nu s-ar fi referit la legionari de fapt».

Li s-a răspuns de către regizorul secund (Anca Livescu – n. red.) că nici Teatrul de Comedie nu se referă la legionari, ci la «Rinoceri». Legionarul …. (nu este indicat numele persoanei – n.red.) pozînd în mare gazetar, le-a vorbit despre tipografia sa (proprietate personală) și a distribuit în rîndul ansamblului fițuica «Prodomul».

Florica Şelmaru (gazetară, comentator de politică externă la „România liberă” și „Lumea” – n. red.) s-a ocupat de traducerea spectacolului și, cu această ocazie, a intrat și ea în discuție cu membrii ansamblului. Ea a manifestat permanent un sentiment de jenă, iar într-o discuție a afirmat că o duce bine, însă nu s-a putut realiza ca actriță. Ea a căutat, în timpul discuțiilor, să pună în situație proastă conducerea ansamblului, întrebîndu-se mereu de ce nu s-a venit la Paris cu o piesă românească contemporană. I s-a răspuns că în România există multe piese bune contemporane, însă domnul Julien, directorul Teatrului Națiunilor, fiind în România, a ales cele trei piese cu care Teatrul de Comedie să vină la Paris («Rinocerii», «Umbra» și «Troilus și Cresida»). În timpul cît s-au aflat la hotel, majoritatea membrilor ansamblului au primit cîte un plic conținînd cele trei fițuici: «Dîrzenie», «Nădejde», «Munca», scoase de M.K.

În concluzie, raportăm că Teatrul de Comedie și Radu Beligan, în special, au produs o bună impresie asupra lui Eugen Ionescu și că se poate acționa în continuare pe această linie, pentru a-l influența pozitiv pe Eugen Ionescu”.

Pentru o corectă contextualizare trebuie amintite cîteva aspecte.

Ultimul text publicat de Eugène Ionesco în limba română, scris în 1945 și apărut în 1946, curînd după instalarea regimului comunist în țara sa natală, a dus la un absurd proces împotriva autorului sub acuzația de defăimare a armatei și a națiunii române, și la o condamnare în contumacie la ani grei de închisoare.

Mai precis, în 1945, trimitea de la Paris revistei „Viața românească” un articol intitulat „Scrisori din Franța”, publicat în numărul din martie 1946, în care expunea o parte din motivele plecării sale din țară, precizînd punctul său de vedere critic asupra regimului politic din România interbelică.

În ziarul „Liberalul” se declanșează, în urma acestui articol, o aprigă campanie împotriva lui Eugène Ionesco. Ba chiar este trimis în judecată pentru injurii aduse „armatei, regalității și națiunii române” și este condamnat prin sentința nr. 1116/1946 a Curții Marțiale a Corpului II Armată la cinci ani închisoare corecțională pentru ofensă a armatei, la șase ani închisoare corecțională și cinci ani interdicție corecțională pentru ofensă adusă națiunii, urmînd ca să execute pedeapsa cea mai mare.

În Franța, pe care n-a mai părăsit-o din 1942, scriitorul a devenit celebru după 1950, un clasic modern al dramaturgiei franceze, ale cărui opere au fost traduse în zeci de limbi. Această parte a biografiei sale literare e, de altfel, bine cunoscută. Mai puțin cunoscut e faptul că, invitat în România în 1964, cu prilejul reprezentării Rinocerilor la București – și primind asigurări că sentința vechiului proces fusese anulată – Ionesco declină invitația. I se joacă totuși piesa, cum i se vor juca, în perioada 1964 – 1972, și altele („Cîntăreața cheală”, „Lecția”, „Victimele datoriei”, „Scaunele”, „Ucigaș fără simbrie”, „Regele moare”), dar, după ce dictatura neostalinistă a lui Ceaușescu se consolidează deplin în anii `70, numele dramaturgului e din nou interzis.

Geo Alupoae, critic de teatru și impresar artistic la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava

Exit mobile version