Istiklal. O stradă îngustă care începe la statuia lui Ataturk, din Piața Taksim, și se pierde în cartierul din apropiere… Nu ai cum să nu ajungi aici, e inima Istanbulului. Cum hotelul nostru se află în apropiere, luăm strada la pas în fiecare seară. E foarte aglomerată, localnicii, dar mai ales străinii se înghesuie să se plimbe prin zonă. Să caște gura, să pălăvrăgească, să mai și cumpere un fleac, să facă fotografii, să filmeze cu smart-phone-urile. Îmi amintește de Lipscani – o arteră îngustă cu prăvălii stînga-dreapta și o lungă istorie. Un vagon de tramvai interbelic trece cu ușile deschise, în sus și în jos, cu viteza redusă să poți urca din mers. Are un clopoțel care îi anunță sosirea, lumea se dă la o parte grăbită. Îmi place această mișcare en-ralanti, mulțimea care se repliază pe trotuare. Extrem de cinematografică. Pare tramvaiul fantomă, fără pasageri, din „Moartea unui dansator de tango”…
Pe strada principala a cartierului, Istiklal, nu te aștepta să găsești dughene sau barăci. Au fost, nu mai sînt. Istanbulul secolului XVIII-XlX s-a dus. Găsești mai ales firme occidentale care desfac electronice, telefoane, computere, aparate foto, totul de ultimă oră. Apoi haine, pantofi, parfumerie, pielărie, care se vînd la Paris, Berlin, Londra în același timp. Prăvăliile de altădată au fost transformate cu designeri si investiții serioase în shop-uri updatate, cu vitrinele scăldate in lumină. Mai sînt și cei specializați în comerțul cu mîncare. Turistul este mereu înfometat. Trebuie să-l ațîți cu mirosuri. E fast-food, foarte tradițional, totuși. Asta pe Istiklal.
Pe străzile laterale se înșiră mici cafenele, spus pretențios. 1-3 mese pe trotuarul îngust, două taburete și ai o afacere din care poți trăi. Și în Grecia am văzut ceva asemănător. Un trotuar, două mese 5-6 taburete. Nu firmă, nu nimic. Turiștii se înghesuie, că n-au altă treabă. Cum nu plouă niciodată, om te-ai făcut. Faci avere din atît. Fericita lume mediteraneană! Mă întorc la Istiklal. Clienții cafenelelor sînt exclusiv bărbați. Trag din narghilele și joacă table. Discută la nesfîrșit despre politică și fotbal. Seara tîrziu lasă fraza la mijlocul ei și a doua zi, înainte de prînz, o iau de la capăt. Pe o străduță dau de un pasaj acoperit – Cicek Pasage – care aduce cu Villacros – Macca de la București. Voi rămîne aici pentru o cină romantică și ca să observ locul mai îndeaproape. Magia lui este reală.
Se vinde multă mîncare prin cartier, nu numai electronice, gadgeturi și țoale. Sînt numeroase prăvălii unde se prepară kebab și se fac diverse fripturi, se prăjesc ciozvîrte de pui sau miel. Sînt înconjurate de un fum gros. Se prepară repede, ești servit într-o caserolă ca să îți continui plimbarea. Miroase a mîncare în toate colțurile. Kebab, cum am zis, pești de toate felurile aduși din Bosfor, scoici, midii, creveți, fructe de mare. Munți de alune și dulciuri turcești, cu multă miere și nucă în foietaj. Raiul islamic este plin de munți de orez, de friptane si fierturi. E un rai gastronomic înainte de toate, Raiul hămesiților, mîncăcioșilor, al celor veșnic nesătui. Nu vine așadar dintr-o cerință a pieței, ci mai curînd dintr-o tradiție religioasă.
Istiklal e paradisul vînzătorilor ambulanți. Tot Istanbulul e plin de ei. Copiii îndată ce se ridică ies pe străzi și încropesc un mic comerț. Se comercializează practic orice. Ceai, de pildă, din niște tăvi pe care negustorul de două parale o are agățată de gît. Își abordează sec, profesional, clienții – schimbă și două vorbe, trebuie să arate umor, să aibă replică și să îți atragă atenția cumva. Ca el sînt mulți – concurența e dură!, ar spune dacă l-ai întreba. Și în Italia exista această faună, dar acolo vînzătorii ambulanți sînt gălăgioși. Aici totul se petrece în liniște, ca un asasinat. Ceaiul e cel mai umil comerț imaginabil – fierbi ceai, îl torni în paharele, îți atîrni tava de gît – taraba ta – și te apuci să vinzi pe cîțiva bănuți. Dar mai sînt și alții la fel de umili pe strada Istiklal. Cei care prepară cafea la nisip în fața ta în ibrice. Îi găsești la mai toate colțurile de stradă. Sînt apoi negustorii de porumb fiert și de castane coapte. Miros al dracului de bine. Alții vînd rahat alături de un păhăruț de apă/limonadă rece. Se vinde te miri ce – CD-uri vechi, fotografii cu artiști de cinema, gadgeturi, tricouri, adidași… Unul face juice din rodii. Negustorul e un puști de 12-14 ani – își cîștigă deja pîinea pe străzile Istanbului. Curăță dexter rodia ca într-o scamatorie, face mare caz de marfa și arta lui. Numai ca să îi faci o bucurie, și cumperi. E chiar simpatic. Sîntem în Săptămîna Mare și destui plasează turiștilor europeni pe străzi iconițe și crucifixe. Vom fi în Noaptea Învierii în apropiere, la o biserică ortodoxă grecească descoperită de Elena pe hartă.
Fragment din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, în pregătire la Editura CorintBooks 2023.
Nicodim & Justinian
Nicodim era patriarh din 1938 după moartea lui Miron Cristea, la Cannes – 1939. Nicodim a fost întronizat ca nou patriarh. Își făcuse cariera în Moldova, trecînd dintr-o dregătorie într-alta. E în tradiția Bisericii Ortodoxe – de la Bizanț citire – să fie alături de tron, adică de putere, și s-o sprijine. În cazul de față pe Antonescu și regimul lui. I s-a reproșat că a fost prea aproape de legionari. O mare parte a clerului a făcut la fel. Să zicem că era „l’air du temps”. După 23 august 1944 face gesturi de fidelitate față de Regele Mihai, atitudine ce îl antagonizează cu comuniștii. Tovarășii nu îl văd cu ochi buni, îl suspectează de gînduri ascunse și de ostilitate. Mai ales, nu apreciază pretențiile lui de independență a bisericii pe care o păstorea. Nu e de mirare că este filat de SSI aflat sub patronajul lui Emil Bodnăraș. Este spionat continuu, se caută dosare compromițătoare pentru a fi înlăturat… Le va face comuniștilor bucuria de a muri în 27 februarie 1948, la București. A murit la timp, cum se spune, Dej&Pauker își pierduseră răbdarea cu el. Le trebuia neapărat tronul patriarhal. Biserica nu putea rămîne în afara schemei dictate de Kremlin, schemă în care totul era subordonat partidului. Poziția supremă din BOR fiind vacantă s-a pus chestiunea găsirii unui înlocuitor. Dej, Bodnăraș, Pauker&Co căutau un patriarh „cuminte”, dornic să execute ordinele. Cel ales a fost Justinian Marina, preot de la Vîlcea.
Era o figura măruntă, necunoscută în cler. Preoțimea avea alt candidat, mitropolitul Nicolae Popovici de la Oradea, care se bucura de o mare autoritate. Dar nu era apropiat de PCR, nu dăduse declarații de fidelitate pentru noul regim. Celălalt, Justinian Marina – apărut de nicăieri, nu deținuse funcții înalte în cler, nu era om de carte, nici teolog. Avea un singur atu – sprijinul liderilor comuniști, al lui Gheorghiu-Dej, îndeosebi. Gala Galaction notează în Jurnal la 16 noiembrie 1947: „Tovarăşii din Guvern şi-au oprit preferinţele asupra unui caporal comunist, poate merituos ca agitator şi ca partizan, dar fără nici o picătură de mir ecleziastic, anume unul Justinian Marina. Este un fost popă de pe Cerna. Deocamdată, Justinian Marina s-a dovedit meşter sforar, trepăduş intrigant şi spoitor cu chinoroz; dovadă, batjocura prin gazete pe care i-a administrat-o fostului său superior, Irineu Mihălcescu”. (Gala Galaction, ”Jurnal 1947-1952. Pagini inedite, necenzurate”, Ed. Vestala, 2006, pp. 36)”.
”Sărmane patriarh… Aseară, vineri, 27 februarie, (patriarhul Nicodim n.a.) a trecut în vecinicie. Nu știu în ce împrejurări s-a stins… Moare într-o biserică ea însăși în agonie… Bietul Nicodim trebuie să mai treacă prin focul laudelor false, al doliului oficial, prin flăcările alaiului mortuar absolut mincinos” (Gala Galaction, op. cit f. 56). ”Aflu că autoritățile noastre – care? – au dat locotenența patriarhală pe mîinile inculte și anti-evanghelice ale lui Justinian Marina… Biserica română în alcătuirea ei de acum trebuie desființată…”. ”Poate că tocmai aceasta este voia Domnului. Cum poate o biserică trădătoare și purulentă. Poate că patriarhul pe care comuniștii vor să îl impună este tocmai instrumentul blestemat, este apostolul negativ și vînzătorul după ordinul lui Iuda, pe care insondabilul plan dumnezeiesc ni-l trimite spre năruirea noastră”. (Gala Galaction, op. cit. ff. 59/60) “Justinian poate că este susținut de lumea comunistă, dar este detestat și combătut de lumea superioară bisericească. Vechii arhierei nu admit cu inima ușoară ca acest preot rural – fără teologie, fără limbi străine, fără nici o carte scrisă – să ajungă stăpînul bisericii românești”. (Gala Galaction, op cit, f. 70). Și, totuși, “ieri, 6 iunie, a fost întronat cu flux si reflux de popor ecleziastic, cu alai, cu cîntări bisericești și cu multe cuvîntări patriarhul Justinian”, (Gala Galaction, op. cit f. 73).
Fragment din ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, sub tipar la Editura CorintBooks.
