Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Ismail KADARE, Dimineți la Café Rostand

Ismail KADARE, Dimineți la Café Rostand

Parisul a fost și este (încă) un spațiu al fraternității și emulației intelectuale, un creuzet al înnoirii artelor. Numeroși autori din întreaga lume, în special din țări aflate sub regimuri totalitare, au găsit aici „une terre d’asile”, posibilitatea de a se exprima liber, folosind sau nu limba franceză: Emil Cioran, Tahar Ben Jelloun, Dumitru Țepeneag, Vassilis Alexakis, Matei Vișniec. Albanezul Ismail Kadare, frecvent nominalizat la Premiul Nobel, tradus în peste 40 de limbi, este unul dintre cei mai proeminenți, iar în volumul de memorii „Dimineți la Café Rostand” – apărut în traducerea adecvată și subtilă a lui Marius Dobrescu la Ed. Humanitas, 2021 – autorul născut în orășelul Gjirokastra în 1936 și exilat în Franța după 1990 reflectează asupra relației lui cu Orașul-lumină, a modului în care creația s-a împletit cu o biografie zbuciumată, asupra raporturilor din lumea scriitoricească (albaneză sau europeană). Nu în ultimul rînd asupra puterii totalitare, pe care a cunoscut-o sub diferitele ei forme (țara natală, URSS, China).

Cafenelele sînt, după cum se știe, o emblemă a vieții citadine, iar dintre cele pariziene, pentru Kadare cea mai simbolică – și frecventată de el – este Cafeneaua Rostand. Iată cum o descrie: „Ca orice cafenea care se respectă, Rostand avea și ea propriile reguli. În primul rînd, programul. Era deschisă tot anul. Fiind douăzeci de ani clientul ei, n-am știut niciodată ora de deschidere, pentru că nu mi s-a întîmplat vreodată să vin și s-o găsesc închisă. Și nici nu văd cînd se închide”. (p. 57)

Relația autorului albanez cu capitala țării lui de adopție – care l-a decorat cu prestigioasa Légion d’Honneur în 2016 – durează de mai bine de patruzeci de ani. Chiar din fragmentul liminar, Kadare își reamintește prima călătorie la Paris, în perioada comunistă, acordul greu al autorităților albaneze, bănuitoare și impresia de ireal a acestei prime călătorii. Portretist desăvîrșit, reînvie imaginea celor mai importanți din editorii, scriitorii sau prietenii/cunoștințele pe care le va avea de-a lungul timpului în capitala franceză: editoarea Odile Jacob, cei de la Fayard, regizorul grec Costa Gavras, ba chiar și Patrick Modiano. Cu premiatul Nobel din 2014, a cărui operă am tradus-o și diseminat-o în România, relația este mai aparte, avînd în vedere o anumită particularitate psihică a francezului: retractilitatea. Se întîlnesc adesea în Jardin du Luxembourg, își promit unul altuia să se viziteze pentru o masă în familie, dar… totul se amînă sine die: „Analizînd în liniște împrejurările, surprizele neașteptate, scurgerea lentă, dar sigură a timpului, numărul schimbat la interfon, fără a mai pune la socoteală alte și alte amănunte am socotit că întîlnirea noastră ar fi putut avea loc în cel mai bun caz în 2016. Și, ca să dau un termen maxim, ar fi putut fi mai degrabă în anul 2026, cînd eu voi avea 90 de ani, iar el ceva mai puțin. Dar, pentru siguranță totală, în afara oricărei îndoieli, anul întîlnirii noastre ar putea fi 2036!”. (p. 56)

În evoluția lui Ismail Kadare de la adolescență pînă la maturitate, cafeaua a jucat un rol important, iar tema acestui elixir ce pecetluiește legăturile între oameni în spațiul balcanic și nu numai apare pregnant pe tot parcursul volumului. Astfel, prima lui experiență într-o cafenea, descrisă în fragmentul „Coffeehouse Days”, relatează un episod din anul trei de liceu, cînd Ismail – cu onorariul primit pentru publicarea primei cărți de poezie – își invită cîțiva colegi pentru un coniac și o cafea în cel mai cunoscut local din oraș, cel din Piața Cerciz, unde… surpriză!: „tații tuturor prietenilor mei, inclusiv tatăl meu, se aflau ca de obicei acolo”. Cu umor și autoironie, scriitorul octogenar își continuă istorisirea: coniacul le „rămîne în gât” din pricina privirilor pline de reproș ale celor din jur, iar a doua zi elevii sunt chemați la directorul liceului: „Comportament scandalos. Dezonorasem renumele școlii. Directorul adjunct, un om foarte aspru, a mers mai departe pronunțînd cuvintele <bani murdari> cu care plătisem băuturi străine, adică coniac”. (p. 67) Numai că, în mentalitatea albaneză, încă domnea „kanoun-ul” (un cod cu origini medievale, cerînd răzbunarea pentru orice atingere adusă onoarei unui bărbat), iar tatăl lui Ismail este lezat de acuzația nedreaptă a directorului (banii provenind din scris) și angajează cel mai bun avocat din oraș pentru o plîngere bine ticluită, care va face vîlvă. Intensitatea dramoletei crește de la o zi la alta, cu mult umor este descrisă atitudinea diverselor tabere (pro sau contra plîngerii), pentru ca în final totul să se aplaneze: „… harababura asta a ținut un pic, pînă ce în final liceul a capitulat complet. Culmea a fost că vestea aceasta nu m-a bucurat deloc. Crezuserăm că, în această situație, aveam să ne năpustim ca nebunii în cafenea și să dăm peste cap nu unul, ci două sau nenumărate pahare de coniac. Dar nici gînd să se întîmple așa, ba chiar din contră, a fost ceva absolut uimitor: ne-a dispărut complet dorința de a mai păși acolo”. (p. 69)

Anii studenției la Tirana, la Facultatea de Filologie, sînt evocați cu o explicabilă nostalgie. Apar prieteni noi, prima idilă cu o colegă blondă (probabil viitoarea lui soție, Helena, scriitoare și ea), tentații de tot felul în lumea mondenă a Tiranei de atunci, în care un nec plus ultra al eleganței era hotelul Dajti, pe bulevardul principal, rezervat diplomaților și turiștilor străini. Luîndu-și într-o zi inima în dinți, „bobocul” Ismail intră aici cu un coleg, pentru o cafea, fără a băga în seamă privirile iscoditoare ale portarilor. Urmarea? Exact ca în România acelor vremuri: „Nici ospătarul nu și-a ascuns mirarea cînd ne-am așezat la una din măsuțele joase. După ce a spus ceva într-o limbă străină, ni s-a adresat plin de reproș: Sînteți albanezi? Locul acesta nu e pentru voi, băieți”. (p. 71)

Mediul scriitoricesc albanez din capitală începe să i se dezvăluie tînărului provincial, care îi va cunoaște pe cîțiva dintre cei mai reprezentativi autori: Vedat Kokona, Mitrush Kuteli/Dhimiter Pasko „singurul scriitor nu numai din Albania, dar din întreg lagărul comunist, ca să nu spun din toată lumea, care, fiind ofițer în bătălia de la Stalingrad de partea germanilor, se întorsese de acolo întreg și sănătos”. (p. 87) În prima săptămînă din septembrie 1958, după absolvirea facultății, este trimis la Modcova la Institutul Gorki, considerat „prima citadelă a realismului socialist”, unde „erau pregătiți scriitorii din prima linie a contraatacului” care… urmau să „îngenuncheze decadentismul mondial”, cum se spunea în limba de lemn de atunci. Era epoca lui Hrușciov, cînd un ușor vînt de înnoire după moartea lui Stalin sufla în URSS. Aici, Kadare va cunoaște orășelul scriitorilor, Peredelkino, situat în apropierea Moscovei, unde se instituiseră „casele de creație”, ce concentrau masa nesigură de scriitori, oferindu-le condiții pentru scris, dar și supraveghindu-i îndeaproape. Dacă acest model avea să fie preluat de toate țările din lagărul comunist, Albania va face o excepție. De aceea, Kadare este de acord cu Iosif Brodski: „Teama lui că regimul comunist a descoperit poate cea mai diabolică metodă pentru distrugerea literaturii se confirmă cel mai bine în Albania. […] Literatura veritabilă, aceea pe care n-ar fi putut-o doborî nici violența, nici teroarea, nici închisorile, ar fi putut-o distruge scriitorii înșiși. Mai precis, o anumită categorie de scriitori”. (p. 107)

Cititorul român, poate mai puțin familiarizat cu spațiul albanez al literelor, va face prin acest volum și o incursiune în evoluția acestei literaturi. Cel mai interesant mi s-a părut fragmentul „Domnițele literaturii albaneze”, în care memorialistul aduce în prim plan imaginea femeii în mentalul colectiv al poporului său, ținînd cont de complicata lor istorie, de restricțiile impuse de Imperiul Otoman, după cucerire: „Zeificarea femeii la albanezi s-ar putea explica prin acest presentiment, prin pericolul absenței. O să-mi lipsești. Iar eu am să mă grăbesc să-ți zugrăvesc înfățișarea: părul, privirea, sînii, ba chiar și partea cea mai ascunsă: sexul”. (p. 146) Din perioada contemporană, le amintește pe cîteva din „domnițele literaturii”, talentatele și sofisticatele Elvira Dones (scriitoare, exilată în Elveția), Ornela Vorpsi (exilată în Italia). Nu este uitată nici tînăra Ani Wilms, din era postcomunistă, care – deși căsătorită cu prim-ministrul Albaniei – a ascultat imboldul creației și a lăsat totul în urmă, plecînd la Berlin, după care „va fi cunoscută drept cîștigătoarea unuia dintre cele mai distinse premii literare din lumea germană, Adelbert von Chamisso”. (p. 159)

Mărturisire a iubirii pentru Paris, pentru spiritul francez de care este impregnat, pentru țara lui mortificată atîția ani de grozăviile comunismului, pentru literatură („Dacă nu iubești literatura, nu te iubește nici ea. Nici pe tine, nici pe ea însăși.”), „Dimineți la Café Rostand” este un volum cu o valoare aproape testamentară, o mărturie depusă de autor – în diverse momente – asupra capcanelor/reușitelor unei existențe de peste opt decenii. Nu mai puțin, asupra genezei unei opere care sper să fie încununată în curînd de Premiul Nobel.

 

Elena-Brândușa Steiciuc

Exit mobile version