Nu e ușor pentru o femeie să pună în cuvinte, cernând prin sita ficțiunii, o traumă majoră cum este violul. Mai ales atunci când acesta s-a întâmplat în copilărie, o perioadă când ființa umană este în formare și are nevoie de grija părinților, înțelegere, valori și principii de viață corect transmise, în cadrul unei culturi destul de restrictive cum este Islamul. Coranul blamează violența de orice fel, dar societatea și cutuma patriarhală musulmană acordă bărbatului drepturi infinit mai mari decât cele ale femeii, în plan social, economic, familial.
Acesta este miezul de lavă încinsă al romanului ”Iasomie neagră” al tunisiencei Wafa Ghorbel, admirabil tradus pentru Editura Junimea (2023) de scriitoarea și universitara ieșeană Liliana Foșalău. Artist complet, autoarea este și o compozitoare și interpretă greu de uitat: având o voce inconfundabilă, cu tonalități profunde, Wafa își delectează publicul cu melodii din repertoriul clasic internațional traduse de ea în araba tunisiană sau cu diverse cântece orientale. Cadru didactic universitar cu un doctorat în Literatură și civilizație franceză susținut la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris 3 (teza se intitulează „Le Mal dans l’œuvre romanesque de Georges Bataille”) Wafa Ghorbel a publicat în 2016 acest prin roman, încununat cu Premiul Comard’Or – Découverte; în anul următor a apărut „Le Tango de la déesse des dunes”, pentru care autoarea a fost distinsă cu Premiul pentru roman la Târgul internațional de carte de la Tunis (2018). Aflată într-un tangaj permanent între culturi, între limba maternă și limba de cultură – franceza – Wafa Ghorbel și-a autotradus primul roman pentru cititorii arabofoni, așa cum fac toți autorii care aparțin de acest tip de entre-deux cultural, mixând în operă și în viață elemente ale unei duble culturi.
Scriere autofictivă, ”Iasomie neagră” este un roman epistolar, în care o tânără femeie dezvăluie meandrele mai mult sau mai puțin întunecate ale unei existențe marcate de trauma din copilărie, iar destinatarul este tocmai bărbatul care, student fiind, a abuzat o fetiță de opt ani, cu nonșalanța celui ce știe că nu are nimic de pierdut. Sfâșierea fizică și psihică a fetiței este cu atât mai greu de vindecat cu cât ea nu mărturisește nimic părinților, din rușine, teamă, nesiguranță. De aceea, la vârsta când orice femeie tânără și frumoasă trebuie să se gândească la viitorul ei (profesional și familial), protagonista se simte încă puternic marcată de nefericitul eveniment, de umilința pe care a suportat-o. Prin scris, încearcă să expulzeze amintirea dureroasă și să se reinventeze.
”Iasomie neagră” este înainte de toate un roman al căutării de sine, al terapiei prin artă, al unei purificări incomplete a eroinei, care nu reușește la vârsta adultă să elimine toxinele psihice ale angoasei, plutind în incertitudine. Cele trei capitole (de fapt, trei misive adresate „vulturului nemilos”, violatorul) relatează într-o narațiune lineară povestea de viață a unei tinere tunisience sosită la Paris pentru studii doctorale. Cu fiecare pagină ni se revelează consumul ei interior, arderea sinelui devorat de iubire, dar și blocajele unui corp feminin care nu reușește să accepte sau să finalizeze actul erotic, bariera psihică fiind (aproape) etanșă. Iubirea pentru un tânăr francez cu origini tunisiene, violoncelist talentat, pare să o scoată din starea de abulie, de culpabilitate continuă, așa cum aflăm dintr-o altă scrisoare, inclusă în text, adresată acestuia: „Cum să-ți spun că de când te-am întâlnit am început din nou să trăiesc? M-ai readus în lume, m-ai făcut să mă împac, în parte, cu ceea ce mă făcea să mă tem cel mai tare: flacăra din mine. Cum să-ți spun că muzica ta mă umple de beatitudine, mă eliberează, mă duce înspre țărmuri îndepărtate, unde cruzimea lumii pare ștearsă, ternă, aproape inexistentă?”. (p. 26-27) Ni se revelează aici și condiția femeii musulmane, a tinerelor din Tunisia, unde „o fată nu pleacă de lângă părinți decât atunci când își alege un soț” (p. 18), iar căsătoria este considerată în societatea patriarhală o încununare a destinului feminin, care trebuie să înceapă într-o stare de perfectă puritate.
Pentru cititorii puțin familiarizați cu lumea islamică, lectura acestui roman este o adevărată incursiune în cultura tunisiană, având certe valențe documentare: viața cotidiană a familiilor din ”middleclass”, tradiții și obiceiuri de nuntă. Sunt descrise, de asemenea, ritualuri de frumusețe arabe, în hamamul clasic, unde operațiunile de înfrumusețare ale femeii au loc conform unui program bine stabilit. Motiv frecvent întâlnit în scrierile autoarelor din Maghreb, hamamul are alte conotații la Wafa Ghorbel. Spre deosebire de Assia Djebar, care evoca în romanul ”Ciocârlii naive” momentele faste ale copilăriei la baia maură, unde mergea împreună cu mama și sora mai mică (comparația era făcută cu dușul european, considerat net inferior), eroina ”Iasomiei”, după anul petrecut în Franța, are perspectiva unui observator extern, al unui antropolog care notează cu strictețe etapele ritualului ce plutește într-un erotism difuz: „Probabil că acest templu al nudității, al impudorii, al ostentației, al voyeurismului, nu te scârbește așa de tare ca pe mine. În jurul recipientelor cu apă fierbinte echipele se formaseră deja: un cor interpreta cu o măiestrie inegalabilă, într-un mod armonios și odihnitor, tot felul de cântece în care era vorba despre căsătorie, logodnă, hamam, henna…și, pe altă parte, un roi de spectatoare se adunaseră în jurul viitoarei mirese, uitându-se cum o harza o freca pe spate, pe picioare, pe sâni, pe burtă, deoarece acesta este rolul ei, harza fiind o <angajată> de la hamam al cărei rol constă în a masa și spăla clientele, aș zice mai degrabă a le smulge pielea”. (p. 51) Folosirea culturemeler (henna, substanța naturală care colorează în roșu sau brun, harza) are menirea de a imprima narațiunii necesara „culoare locală” și de a plonja și mai puternic cititorul în intimitatea universului feminin din Maghreb.
După tergiversări și amânări, căsătoria protagonistei cu violoncelistul de la Paris are loc în două etape, așa cum se întâmplă în toate cuplurile mixte: cununia civilă în Franța, apoi în Tunisia petrecerea de nuntă. Problemele tânărului cuplu abia acum încep, pentru că în ciuda iubirii și a dorinței puternice, femeia nu reușește să se dăruiască, așa cum notează fără inhibiții la finalul primei scrisori, pp. 67-68: „După petrecere, coapsele mele refuză în continuare să se deschidă… Îl iubesc, fiecare fibră din mine îl iubește, îl dorește… Dar coapsele mele nu știu nimic din toate astea. […] Vulva mea se usucă instantaneu, coapsele se strâng, toți mușchii corpului meu se contractă… nu mai pot controla nimic, curg ape pe mine, mă sufoc, tremur, plâng”. Prima confesiune referitoare la pângărirea de la opt ani este făcută soțului, care o înțelege și o susține în procesul anevoios de eliberare, niciodată totală.
Dorința de a renaște și de a depăși criza este puternică, dar eliberarea de fantasmele trecutului este anevoioasă. Tot parcursul romanului, până la final, revelează lupta aproape sisifică a eroinei: prinsă ca într-o menghină între prezent și trecut, ea trebuie să accepte eșecul marital, după instalarea cuplului în Tunisia, țara care le oferă locuri de muncă bine plătite, în mediul academic, după susținerea doctoratului. Muzica este o altă cale regală spre vindecare, pentru că talentata femeie susține concerte fie alături de soțul ei, fie alături de un pianist întâlnit ulterior, cu care leagă o relație extrem de puternică: „Muzica a șters toate limitele și a adus în sală o comunicare dincolo de cuvinte, supra-lingvistică. Epuizată, golită de orice energie, la capătul acestor momente intense, vaporoasă, ușoară, de parcă pluteam, nu mai aveam decât o dorință: să fac să dispară zidul care despărțea camera mea de a lui în hotelul în care fuseserăm cazați de către organizatorii festivalului”. (p. 126)
Trebuie să remarcăm în construcția personajului principal un principiu fundamental: dualitatea. Ființă hibridă, compusă din amalgamul a două culturi aflate în opoziție (cea a colonizatorului; cea a țării cucerite), marcată intelectual de marea cultură franceză pe care o adoră, protagonista inserează adesea în această scriere autofictivă mici fragmente din autorii care i-au modelat discursul poetic (Baudelaire, Aragon etc.). Metisajul și confluența fericită a două civilizații sunt notate adesea în încercarea ei de a se autodefini, de a se construi după un model pe care și-l alege în deplină cunoștință de cauză, cu o nedisimulată mândrie: „Da! Vorbesc franceza, citesc în franceză, mai ales scriu în franceză, mănânc franțuzește, scriu franțuzește, respir franțuzește, trăiesc franțuzește cu un francez, în Franța…Cânt în arabă pe pământ franțuzesc și se mai întâmplă să port pantaloni…e interzis? La trei ani după căsătorie, sunt și eu cetățean francez. Bizar, dar nu m-am simțit cu nimic mai franceză decât înaintea acestui act oficial…, o altă decizie care îmi hotărăște viața, identitatea…Acum am fost declarată franceză… Sunt franco-tunisiană, tuniso-franceză… observ această contractare a două cuvinte, două lumi, două istorii care se iubesc, se resping, se ignoră, se amestecă, năvălesc una peste alta, se întrepătrund, se sfâșie, se unesc în mine”. (p. 129-130) Opt verbe care definesc mai bine decât orice tratat tipul acesta de identitate caleidoscopică, „en miettes”, cum spunea Eugen Ionescu, fiecare mic element al ansamblului contribuind la strălucirea totală.
În traducerea excepțională a universitarei Liliana Foșalău, ”Iasomie neagră” este un roman care impune în România o tânără autoare francofonă prezentă frecvent în mediul nostru academic, unde încântă de fiecare dată publicul cu glasul ei inegalabil. Respectând fluiditatea discursului, compoziția frazei, traducătoarea dovedește și cu acest prilej marele ei talent literar, buna stăpânire a tehnicii de lucru, cunoașterea desăvârșită a universului cultural arab și francez.
”Iasomie neagră”, „un rechizitoriu emoționant și copleșitor îndreptat împotriva asasinilor copilăriei, a răpitorilor și a violatorilor de inocență” (Badreddine Ben Henda) este o incursiune în complicata și complexa identitate feminină din Maghreb, unde regula principală este dansul pe sârmă, sfâșierea, între tradiția vetustă și modernitate. Scriere eliberatoare, purificatoare, primul roman al franco-tunisiencei Wafa Ghorbel este o lectură care generează – fără doar și poate – reflecție, empatie, autocunoaștere.
Elena-Brândușa Steiciuc
