Cred că filmul acesta, o dramedie într-o energie benignă şi luminoasă, este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am revăzut în ultima vreme. Nu doar pentru că subiectul este nostim în aparenţă – căci esenţa este de un tragism copleşitor -, dar mai ales pentru că povestea conţine toate datele ca să farmece şi să ne rămână în memorie, făcîndu-ne să ne dorim să-l revedem cîndva. Scenariul lui Nicholas Martin – privilegiat de-a dreptul la primul lui lung metraj de colaborarea cu un regizor de mare talent precum Stephen Frears – pleacă de la un personaj real, căci Florence Foster Jenckins a existat în realitate, ca şi povestea ei aproape ireală, ce i-a adus titlul de “soprana cu cea mai oribilă interpretare”. Căci deşi am putea-o defini drept afonă, Florence ajunge să cînte – e adevărat într-un spectacol unic – pe una dintre cele mai celebre scene ale lumii – Carnegie Hall. Şi dincolo de servilismul incalificabil al celor din industria muzicală a vremii, de felul în care se foloseau de slăbiciunea şi generozitatea ei faţă de spectacolele de operă, pe care le sponsoriza fără să clipească, povestea doamnei Jenkins este una înduioşătoare pînă la lacrimi. Căci o situaţie urîtă pe care a cărat-o cu sine aproape toată viaţa ar fi putut-o înrăi, ar fi putut-o depărta de oameni, tranformînd-o. Ea însă alege să se refugieze în pasiunea pentru muzică, demers în care este sprijinită delicat, devotat şi atent de soţ, un fost actor fără succes, Clair Bayfield, devenit un fel de manager-impresar-PR al bogatei sale soţii.
Impresionantă este iubirea celor doi, un fel de sentiment ce trece dincolo de toate barierele şi – poate romanţată pentru scenariu – este ceea ce luăm cu noi cînd ieşim din sala de cinema.
Miraculoasă în orice rol, Meryl Streep, ne mai dă o probă de artă, căci ştim cu siguranţă că în realitate cîntă bine, deoarece chiar înainte de acest film a jucat în Ricki and The Flash, unde era o cîntăreaţă de rock nonconformistă. Aici este într-o comuniune artistică excelentă cu Hugh Grant, fermecător şi acum, deşi a mai înaintat în vîrstă, amîndoi completîndu-se extraordinar în acest film surprinzător şi frumos.
Tandru, efervescent şi afectuos, filmul desenează cu delicateţe personalitatea specială a Florencei, fiind dincolo de un simplu biopic o radiografie a unui personaj. Căci ce altceva să fi fost adevărata doamnă Foster Jenkins, cu naivitatea ei bine controlată, cu bunătatea şi disponibilitatea pentru muzică şi cauzele drepte, dacă nu o eroină autentică a cărei existenţă pare destinată să dăinuie peste timp. Vanitatea pare singurul defect care declasează personajul, dar felul în care Meryl joacă, o absolvă aproape pe Florence de această tară de caracter, lăsîndu-ni-o doar ingenuă şi ruptă de realitate, într-un fel în care e aproape defazată.
Ce e paradoxal e că nu putem să o privim decît condescendent chiar dacă şi-a creat aproape o realitate paralelă, ruptă de tot ce e în jur, uimind însă prin generozitate şi bunătate.
Revelaţia pare să fie însă Simon Helberg, în rolul pianistului de acompaniament, a cărui mimică face deliciul multor scene, el completînd alături de Rebecca Ferguson, tandemul Streep-Grant, extraordinar distribuit de Stephen Frears ca protagonişti. De altfel acest regizor remarcabil pare să aibă un acut simţ al valorificării istoriilor adevărate, iar dacă ne gîndim doar la excepţionalul lui film Philomena – cu Judi Dench şi Steve Coogan – trecem în revistă un palmares impresionant: 4 nominalizări la Oscar, cîte 3 la Golden Globe şi Bafta, şi alte 5 la festivalul de la Veneţia.
Şi nu ştiu dacă această producţie a lui Frears va deveni chiar antologică, dar filmul place fără rezerve şi îţi induce o stare de bine cu care rămîi, bucuros că ai fost părtaş la o poveste frumoasă, cu un subiect atît de ofertant încît şi francezii au avut filmul “Marguerite”, ce valorifică acelaşi personaj pitoresc.
Regia: Stephen Frears
Scenariul: Nicholas Martin
Distribuția: Meryl Streep, Hugh Grant, Rebecca Ferguson, Simon Helberg, Alan Corduner, Christian McKay
Michaela Platon
Jurnalist de film
