Știm că noțiunea de fals în artă reunește următorii patru termeni: „copie”, „imitație”, „contrafăcut” și „fals”. Primele falsuri datează din epoca Imperiului Roman. Sculpturile grecești au fost vîndute patricienilor bogați într-un moment în care arta greacă era la modă. În Evul Mediu, moaștele false erau făcute de artiști pentru a fi vîndute unor biserici.
În timpurile noastre, nu mai departe de acum 10 ani, un trafic uriaș de tablouri false ale unor pictori americani contemporani a fost demontat de FBI (pentru o valoare care depășea 100 de milioane de dolari).
Dar falsurile pot fi abordate și din altă perspectivă. Recent, Muzeul Prado a fost subiectul unei controverse ce avea în centrul atenției un autoportret de Rembrandt. Rembrandt a pictat foarte multe autoportrete: în total sînt peste 50 de tablouri, șapte desene și 32 de gravuri. Pe primul dintre acestea l-a pictat în 1625, cînd nu împlinise 20 de ani, el continuînd această tradiție în tot cursul vieții, pînă la moarte. Faimosul Muzeu Prado din Madrid păstrează în depozitele sale un autoportret al artistului olandez pe care l-a achiziționat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pe care l-a expus ani de zile ca fiind autentic. Singurul lucru asupra căruia experții au căzut acord este că pînza tabloului măsoară 81 pe 65 de centimetri și că a fost păstrată zeci de ani (nu se știe de cînd) în depozitele Muzeului Prado. Orice altă informație este învăluită în mister în privința acestui „autoportret” al lui Rembrandt coborît recent în pivnițele de la Prado.
În primul rînd, dacă nu a fost pictat de celebrul olandez, tabloul nu poate fi considerat un autoportret (deși nimeni nu se îndoiește că lucrarea zugrăvește chipul lui). Ancheta este efectuată pentru Muzeul Prado de Arturo Colorado, profesor de artă și comunicare al Universității Complutense din Madrid. Profesorul Colorado susține că pictura a fost păstrată de republicani în timpul războiului civil spaniol în clădirea în care se afla biroul de plăți al armatei centrale din Madrid. Ulterior, cînd războiul s-a terminat, deoarece nimeni nu l-a revendicat și avînd în vedere presupusa sa valoare, serviciul pentru apărarea patrimoniului artistic național al guvernului franchist l-a predat Muzeului Prado.
Jurnalistul Fernando Rayón, directorul revistei dedicată artelor vizuale Ars Magazine, a scris în 2009 că tabloul a fost depus la Prado în 1941 și avînd în vedere lipsa de lucrări ale acestui pictor din colecțiile spaniole el a fost cumpărat de la proprietarul ei sau cel care pretindea că era proprietarul ei (fapt care se dovedea atunci printr-un simplu jurămînt). Achiziția sa a fost primită cu încîntare de către experți și a ajuns imediat să ocupe un loc proeminent alături de „Artemis” a maestrului olandez (la acea vreme fiind singura lucrare a lui Rembrandt din Spania).
Îndoielile au apărut foarte curînd, deoarece experții olandezi care au vizitat Muzeul Prado au strîmbat nasul de fiecare dată cînd l-au văzut, chiar înainte ca așa numita Comisie Rembrandt (comandată de guvernul olandez în 1989) să retragă din expoziții zeci de lucrări ale maestrului din cauză că erau simple falsuri. Rayón dă asigurări că expoziția despre pictor desfășurată în 2009 ar fi fost un bun prilej „de a aminti aventurile acestui tablou, dar, foarte discret, organizatorii au preferat să tacă”.
O perspectivă diferită a oferit-o pictorul Antonio Quirós în cadrul programului tv „Mirar un cuadro”, unde un personaj marcant a ales o operă de la Muzeul Prado care i-a plăcut cel mai mult și a comentat-o în fața camerelor. Artistul a afirmat în acea emisiune că pictura de la Prado „este opera unui mare pictor”, mai exact a unui basco-argentinian pe nume Pablo Arriarán, care ar fi pictat-o în jurul anului 1918. La un moment dat, cînd acesta a sosit la Madrid și a vizitat Prado, brusc i s-a făcut rău văzând acel tablou în muzeu. Pablo a afirmat cu vehemență că această lucrare a fost pictată de el pentru un dealer din Paris și că Prado nu era, evident, locul potrivit pentru a fi expusă. A mers imediat să-l viziteze pe directorul muzeului, Fernando Álvarez Sotomayor, căruia i-a explicat greșeala. Directorul l-a dat afară ca pe un traficant de artă. Dar Pablo Arriarán nu a cedat și a încercat din nou. La această a doua întîlnire, directorul Muzeului Prado l-a ascultat mai calm. „Și cum poți dovedi asta?” l-a întrebat el pe argentinian. „Ei bine, foarte simplu, în pregătirea țesăturii, pe partea stîngă, este semnătura mea. E ușor, treci prin ultraviolete și vezi”, a răspuns el. Antonio Quirós nu a explicat (în cadrul emisiunii tv amintite mai sus) ce s-a întîmplat în continuare. De fapt, site-ul Muzeului Prado afirmă că la momentul difuzării emisiunii, în 1983, opera era considerată a fi un original Rembrandt (și se întîmpla la patru decenii după sesizarea lui Arriarán). Investigațiile ulterioare au condus la recunoașterea acesteia ca fiind o „copie” din secolul XX.
În fișa picturii care se păstrează în evidențele Muzeului Prado putem citi o altă poveste. Se precizează că tabloul a fost achiziționat de către Prado în 1944 de la moștenitorii proprietarului, Alejandro Muns, și că în catalogul muzeului din 1996 se recunoaște deja ca fiind o copie după cea de la Kenwood House, Londra, din colecția lui Lord Iveagh, copie datată 1927. În actele Prado se indică faptul că tabloul a fost cumpărat cu 60.000 de pesetas la acea vreme, iar alte surse vorbesc despre 600.000 și chiar milioane. Se precizează că a fost achiziționat cu aprobarea Academiei Regale de Arte Frumoase din San Fernando și că Rafael Sánchez Cantón, în 1954, a efectuat o analiză cu raze X care a confirmat că pictura este un Rembrandt original. Dar, în 1973, un expert pe nume Valdivieso a calificat-o drept „o schiță din atelierul pictorului olandez”. În documentul muzeului se mai indică că în colțul din dreapta jos sînt rămășițe roșii din ceea ce ar putea fi o semnătură sau un număr.
Rayón a scris în „Nueva Revista” că există falsuri în aproape toate muzeele lumii. Uneori, responsabilii acestor instituții preferă să se acopere cu scuza „schițelor de atelier” sau cu mențiunea „nu este lucrarea originală a maestrului, ci este a unui discipol”. Acesta este motivul pentru care există atît de multe falsuri care nu sînt niciodată recunoscute. Ele pur și simplu „dispar” în depozitele muzeelor. Poate ar trebui să le facem loc în expoziții. Dacă au o calitate artistică și pe deasupra au și o poveste care poate fi incitantă, poate a sosit momentul să spunem și poveștile falsurilor.
La rîndul său, pictorul Antonio Quirós a subliniat că „majoritatea picturilor lui Rembrandt nu sînt ale lui Rembrandt, ci ale unor pictori de un talent fabulos ale căror nume nu le știe nimeni. Nici tabloul boului jupuit din Muzeul Luvru nu cred că este al maestrului olandez, dar este una dintre cele mai mari picturi ale tuturor timpurilor. Din acest motiv și autoportretul este unul dintre marile tablouri ale muzeului Prado, chiar dacă nu este al lui Rembrandt”.
Geo Alupoae, critic de teatru
