Elena Prus sau farmecul care ne uneşte

Discipol al unei mari figuri a francofoniei şi francofiliei românești la hotarul a două  milenii ‐ am numit‐o aici pe traducătoarea, poeta, eseista  şi profesorul universitar Irina Mavrodin ‐ Elena Prus nu încetează să  mă uimească prin aspectele cele mai diverse ale persoanei si operei sale. Spirit elevat, hrănit cu seva multor secole de cultură franceză, colega mea și prietena mea de dincolo de Prut este formată sub auspiciile marilor școli europene, ceea ce i‐a permis să dezvolte o viziune critică aparte, situată în siajul marilor maeștri: Philippe Hamon, Gérard Genette, Alain Montandon, Irina Mavrodin.  

Aşa cum fac de multe ori pentru o analiză atentă a unei cărți, caut mai întîi un cuvînt‐cheie care să definească autorul, dar ce formulă alcătuită din cuvinte ar reuși să cuprindă arderea neîncetată a universitarei cu zâmbet de copil? Ce fraze ar cuprinde zbaterea sa vizând idealuri greu de atins pentru alții, simple și evidente pentru puterile ei, mereu înnoite? Elena Prus este, înainte de toate, un liant, un element federator. Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România, Profesor la Universitatea Liberă a Moldovei și Profesor asociat la Universitatea „Apollonia” din Iași, a susținut doctoratul la Universitatea „Al. I Cuza” din Iași în 1997. Autoare a peste 300 de articole și studii, eseuri, cronici, Elena Prus a publicat cărți fundamentale pentru studiul literaturii franceze și francofone: ”Poetica modalității la Proust” (Chișinău, 1998); Proust; ”Po(i)etosfere proiecții hermeneutice” (Chișinău, 2009); ”Francofonia literară și amprenta franceză” (Chișinău, 2013); ”Literatura universală – transcendența capitalului cultural”, (București, 2014); ”Premiul Nobel pentru Literatură ca patrimoniu geocultura” (Iași, 2019). De ani de zile, colocviile francofone pe care le organizează reunesc specialiști din cele mai diverse arii geografice şi culturale, propun o viziune înnoită asupra «noului umanism» planetar, Francofonia.

În 2022 a apărut la Éditions Peisaj din Canada în traducerea autoarei eseul ”La Parisienne romanesque: mythe et modernité/ Pariziana romanescă: mit și modernitate”, o lucrare de mare anvergură hermeneutică, ce confirmă înaltele calități ale Elenei Prus, cercetătorul, criticul şi istoricul literar. Situată la intersecția mai multor perspective critice, în urma unui demers pluridisciplinar, aceasta se constituie într‐o remarcabilă contribuție nu numai la studiul unui arhetip literar, ci şi la reflecția asupra unei întregi serii de reprezentări ‐ socială, mentală, dramatică etc. ‐ a ceea ce a însemnat „la Parisienne” într‐un spațiu‐timp determinant pentru evoluția mentalităților europene.

Valorificînd într-o manieră originală diversele sisteme şi niveluri de semnificații ale reprezentării femeii pariziene, autoarea circumscrie problematica amplă a identității acesteia (definită prin parametri cum ar fi: modernitatea, urbanitatea, feminitatea) spațiului vast al romanului francez din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea. Rezultatul este un studiu pe cît de dens, pe atît de incitant, care se sprijină pe o foarte solidă armatură teoretică, dar şi pe o minuțioasă inventariere, triere, clasificare a unui material literar pe care universitara din Chișinău îl stăpînește pînă în cele mai mici detalii.

Eseul de 250 de pagini – apărut într-o elegantă condiție grafică, cu o lucrare a pictorului Cezar Secrieru pe coperta I – este structurat în două mari secvențe: cap. I. „Personnage emblématique de la modernité: la Parisienne/ Personaj emblematic al modernității: pariziana”; cap. II „Mythopo(ï)étique de l’apparence: la Parisienne en représentation/ Mitopo(i)etica aparenței: pariziana în reprezentare. Autoarea definește dintru bun început Noul ca semn distinctiv al omului modern, evidențiind reperele esențiale de constituire ale personajului parizienei, cu referire la romanul urban sau la cel balzacian. Deosebit de interesant, la începutul acestei demonstrații este subcapitolul 1.1, intitulat „La Femme parisienne dans l’imaginaire collectif et individuel/ Femeia pariziană în imaginarul colectiv şi individual”. Aici, pe baza unor concepte cum ar fi „parizianitatea” (F. Hoffet) şi „parizianismul”, se delimitează diversele tipuri de parizieni, ca grup geosocial avînd o structură  şi modalități de acțiune specifice, se abordează aproape exhaustiv Mitul Parizienei ca „Femme Nouvelle”, plină de paradoxuri, într-o continuă emancipare.

În ceea ce privește personajul literar, reprezentativ pentru secolul al XIX-lea francez, universitara moldavă procedează  la o trecere în revistă a femeii pariziene ca tip literar la autori ca Balzac (cel care a instituit tipul), Flaubert, Zola, Maupassant, relevînd şi faptul că  „la Parisienne” este un factor de continuitate și, în același timp, de inovație în roman: „Pariziana estetizează în mod rafinat tot ceea ce atinge. Asemenea omologului ei masculin – ”dandy”-ul – impresionează prin modul în care creează un veșmînt, un interior, un machiaj, o cină festivă sau un dejun frugal, o conversație, un joc, o plimbare, un bal, ce poartă amprenta grației și a inefabilului lucrurilor, gratuit efemere, făcute pentru plăcere”. (pp. 78-79). Așadar, conchide Elena Prus, stereotipul cultural al femeii pariziene se constituie din eleganță, stil, cultul formei, autorii definindu-și personajele prin termeni cu un bogat semantism: „poupée, fleur, oiseau, sirène”. Atributele obligatorii sînt bijuteriile și viața mondenă, care-i asigură femeii o anumită putere și dominație, statutul de „femeie-obiect de valoare”. (p. 84) Cele mai subtile portrete de mondene apar sub pana lui Flaubert, care continuă tradiția personajului feminin balzacian, așa cum afirmă autoarea la pagina 97: „Pariziana lui Flaubert, mai mult decît celelalte, este un personaj contradictoriu. Este evidentă modernitatea personajelor flaubertiene, a căror psihologie rezultă din procese ce țin în egală măsură de sfera conștientului și a subconștientului. Acțiunile personajelor provin din diferite combinații de forțe contradictorii: pulsiuni, dorințe, interdicții”.

Axat pe dimensiunea teatrală și complexitatea femeii pariziene în formele polifonice ale reprezentărilor şi manifestărilor sale, capitolul II este fundamentat pe ceea ce autoarea definește, pe drept cuvînt, ca fiind „impresionanta teatralitate a femeii pariziene”. În acest univers al aparențelor sînt detectate diverse „Strategii de identificare” (cap. 2.1) – aparența; disimularea; artificiile; statutul de vedetă, autor de scenarii, actor, opozant sau adjuvant al Parizienei.

În continuare, cu aceeași pertinență, autoarea analizează variatele „Stratageme de afirmare ale femeii pariziene: transcendere a stereotipiei” (2.2),  distingînd o serie de scene tipice pentru reprezentarea personajului feminin din Orașul-Lumină în romanul secolului al XIX‐lea. Toate acestea derivă, evident, din teatralizarea maximă a vieții cotidiene şi din spiritul ludic. Scenele mondene, diversele ritualuri sociale definesc femeia balzaciană sau flaubertiană: teatrul, balul ca spectacol, promenada, călătoriile, hipodromul, les Grands Magasins, activitatea filantropică, tot atîtea locuri și ocazii pentru „rencontres fatales” și pentru un hedonism constant.

Cît despre scenele din viața privată, tradiția franceză -în special cea pariziană – a instituit un standard de viață din care nu pot lipsi recepțiile, lectura, preocupările artistice, educarea copiilor, gestionarea casei și a rutinei domestice. Scenele intime sau ”theatru mamoris” constituie substanța secțiunii 2.2.3, care pornește de la celebrul citat din Albert Thibaudet: „un roman en français, c’est où il y a de l’amour”. În romanele analizate femeia pariziană apare ca o seducătoare, pentru care cele mai importante momente sînt: scena primei apariții, impresionarea prin ținută; scena primei întîlniri (faimosul moment din ”Educația sentimentală” a lui Flaubert, cînd privirea frumoasei Madame Arnoux se întîlnește cu cea a lui Frédéric); scena de seducție, „preocupare irezistibilă” pentru diverse personaje; scena declarației de iubire; scena așteptării; scena răpirii, o utopie în care crede Emma Bovary; scena/evenimentul căsătoriei în contextul emancipării femeii; scena de ruptură.

Nu sunt ignorate nici acele „Tactici de reușită  ale Parizienei: palimpsestul exprimării” (2.3), care „folosește un cod de comunicare specific, creează imaginea destinată în mare măsură celorlalți, exteriorului”. (p. 196) Elena Prus explorează limbajul (atît cel verbal, cît şi cel non‐verbal), analizînd „jocul rolurilor versus osmoza decadentă”, analizînd în cheie sociocritică similitudinile claselor, ale ceremoniilor, ale relațiilor, ale costumelor, ale locurilor frecventate, ale valorilor etc. pentru a se ajunge la concluzia că „esența Parizienei se găsește în aparență”, acest personaj‐mit făcînd parte din ficțiunile care devin „mai semnificative decît realitatea”.

Teatralizarea extremă a verbalului și a non-verbalului – în funcție de codul de politețe al epocii – apare în: arta conversației, particularitățile limbajului femeii pariziene (finețe, bogăția conotațiilor, tonalitatea conversațiilor intime, modularea glasului). Limbajul non-verbal, paralel cu cel verbal, este un limbaj al corpului, care în romanul naturalist „iese din umbră și primește consistență și densitate”. (p. 223) Limbajul gesturilor completează imaginea relațiilor sociale, fiind particularizat cu o „mare forță senzuală”, exemplele din Maupassant fiind mai mult decît elocvente (mîngîierea și aranjarea părului, „norul de parfum” care este una dintre mărcile distinctive ale parizienei, mimica). „Moda ca po(i)etică a creației”, secvența finală, subliniază interesul tuturor acestor autori pentru reprezentarea fenomenului modei, cu implicațiile ei economice, psihologice, morale. La pagina 234, autoarea remarcă pertinent: „Moda pune în scenă spectacolul armoniei feminine. Arta modei devine arta aparenței”. Într-adevăr, și la Balzac, și la Flaubert sau Maupassant, pariziana dispune de cele mai noi accesorii vestimentare, iar „alegerea și elaborarea ținutei modelizează imaginea unei ființe senzuale, rafinate, cochete și frivole”.

Eseul ”La Parisienne romanesque: mythe et modernité/ Pariziana romanescă: mit și modernitate” reprezintă  încoronarea unei cercetări îndelungate şi a unei reflecții profunde, prin care Elena Prus oferă un adevărat model de abordare poetică şi interdisciplinară  a fascinantei teme alese. Cu siguranță, eleganta carte azurie pe a cărei copertă a patra Philippe Hamon evidențiază „marele merit al Elenei Prus în descrierea unui mit modern” va rămîne o lucrare de referință în analiza acestui element al fenomenului sociocultural și literar: femeia din Parisul secolului al XIX-lea.

Elena-Brândușa Steiciuc