Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Collateral Beauty

Collateral Beauty

Filmul ăsta este frumos mai tot timpul, sublim în unele momente, sfîșietor în altele, profund pe alocuri și atotcuprinzător ca tensiune și emoție. Și este despre durere. Despre felul în care avem putința de a o procesa, despre dimensiunea pierderii unei ființe iubite, care poate fi devastatoare, aproape de pierderea conștiinței, într-o contopire a suferinței, tristeții, jelirii – cu un fel de revoltă care ajunge să se nuanțeze apoi pînă la chin și obidă, dinamitînd cu totul existența acestui tată care își pierde copilul.

Incapabil să facă față acestei dispariții, personajul nostru – un afacerist de excepție înainte de tragedie – pierde contactul cu o realitate în care aproape refuză să se mai insereze, provoacă moartea, se răzvrătește filosofic și își trimite simbolic gîndurile în trei scrisori cu o retorică dărîmătoare, avînd drept destinatari Moartea, Timpul și Dragostea – niște abstracții care nu ar fi putut în mod normal să reacționeze și să răspundă. De aici înainte filmul ia o întorsătură neașteptată, scenariul lui Alan Loeb fiind unul conceput cu imaginație și rigoare, acțiunea construindu-se simplu, dar cu o dinamică a neprevăzutului, o tensiune și o gradare magistral dozate. Și nu e de mirare pentru un scenarist care a mai punctat și cu Wall Street: Money Never Sleeps din 2010 sau Rock of Ages de acum patru ani. De această dată scriptul are și emoția, și originalitatea, dar și o schimbare de paradigmă care ne iau prin surprindere, exact ca și în Seven Pounds al lui Gabriele Muccino sau Pay It Forward, drama lui Mimi Leder, păstrîndu-și, însă, simplitatea, dar exploatînd excepțional latura filosofică a existenței, dar și măsura în care sufletul poate manageria suferința sau durerea.

Și ca în excepționalul Birdman al lui Innaritu, realitatea și ficțiunea converg și se contopesc la un moment dat, așa încît imaginația noastră provocată este lăsată liberă să hotărască însăși cît anume din convenția propusă poate să accepte.

În mod evident, unui asemenea scenariu îi trebuia o echipă de actori capabili să transmită, iar David Frankel a distribuit în roluri nume de primă mărime ale ecranului: Hellen Mirren (care îți taie respirația cu frumusețea și măiestria ei!), Eduard Norton (excepțional și special de fiecare dată), Will Smith (convingător pînă la lacrimi în rolul lui Howard), Kate Winslet (cu o fragilitate care emoționează), Keira Knightley (simplă și elegantă) și Michael Pena (care face un rol minunat și diferit de cele cu care ne-a obișnuit).

Ceea ce adaugă profunzime acestei pelicule conduse de cel care ne-a dăruit și Band of Brothers, The Devil Wears Prada sau Hope Spring este felul deloc întîmplător în care se încheagă parteneriatele dintre Moarte și Simon, Timp și Claire, Dragoste și Whit, dialogul fiecărei perechi reușind să ducă personajul real către înțelegerea propriei condiții umane și odată cu asta să integreze existența pînă la acceptarea ei.

Deși este sfîșietor pe alocuri, filmul acordă șansa recuperării vieții după o experiență extremă si o realizează printr-un final surprinzător, ce te poate face să ai nevoie de batistă. Și să nu cumva să credeți că dacă îți arăți vulnerabilitatea pari slab, ca dacă te impresionează un scenariu și plîngi ești demn de rîs sau de dispreț! Am învățat de mult lecția care ne spune că a fi autentic este și cel mai greu, dar și cel mai răsplătitor fel de a te lăsa văzut. Iar cine are ochi, să-i caște bine, că nu sînt dese ocaziile în care mai găsești autentici de ăștia ”în libertate”!!!

Michaela Platon

Jurnalist de film

Exit mobile version