Geo Alupoae: Cît timp ai muncit la această carte și cum ai procedat?
Răzvan Gheorghe: Rezumând, volumul nu ar fi fost posibil fără cei 10 ani în care am citit tot ce am găsit pe acest subiect (studii, articole de specialitate, dosare de Securitate), totodată bătând la pas satele Banatului montan și intervievând rudele partizanilor de odinioară, în paralel cu lungile conversații purtate în compania domnului Nicolae Ciurică, ultimul supraviețuitor al grupării Uță. Am zeci de ore înregistrate cu dânsul. Scrierea efectivă a cărții a durat numai trei luni (iunie-august 2022). Îi mulțumesc și pe această cale istoricului și cercetătorului Flori Bălănescu pentru susținere și pentru redactarea finală a manuscrisului. De asemenea, mulțumesc Editurii Ratio et Revelatio. Mă flatează până dincolo de cuvinte să colaborez cu o editură care a publicat integrala Paul Goma. Și istoricul Marius Oprea m-a ajutat enorm – el semnează prefața.
Nu există o altă mărturie care să aducă mai multe informații din interiorul grupării Uță decât cea lăsată posterității de domnul Ciurică în „Nunta partizanului cu moartea”. Situația e explicabilă: cei mai mulți dintre camarazii săi au pierit fie în luptă cu trupele de Securitate, fie în fața plutonului de execuție, iar puținii supraviețuitori au fost arestați și condamnați la ani grei de zeghe în prima perioadă a rezistenței, neluând parte la încleștările de după 1950. Dramatică prin excelență, figura lui Ion Uță domină relatările, rămânând bântuitoare până în prezent. Fragmentele recompun chipul și caracterul acestui martir pe nedrept necunoscut, evidențiindu-i realele calități de lider. La fel se întâmplă și cu Dumitru Ișfănuț și Nistor Duicu, pe care Ciurică pare a-i scote din gropile comune nici astăzi cunoscute, cumva readucându-i printre noi.
G. A.: Crezi că ar putea fi Nicolae Ciurică un model pentru tinerii de azi, ținând cont de manualele de istorie aflate în circulație la acest moment? Eu, recunosc, văd manualele de istorie actuale ca pe niște droguri care vând iluzii de doi bani care și dau bine politicii aflate la Putere în acest moment.
R. G.: Indiferent dacă tinerii știu sau nu asta și indiferent de ceea ce cred ei, Nicolae Ciurică e un erou și un exemplu demn de urmat. Întreaga sa viață este o pildă de rezistență, moralitate și curaj. Dânsul rămâne un exemplu pentru noi toți – mai mult, un simbol care vorbește de la sine -, chiar dacă manualele de istorie sunt menținute în halul în care se prezintă, ignorând în mod premeditat rezistența armată anticomunistă. Și asta nu e doar o rușine de proporții, ci și o mare nedreptate, întrucât România a avut cea mai îndelungată și mai curajoasă rezistență armată din întregul lagăr sovietic, deși era ocupată de tancuri rusești. În țara noastră, luptele de partizani au început în primăvara lui 1944 și s-au finalizat în 1962, după 18 ani, în condițiile în care mișcările similare din Țările Baltice și Polonia fuseseră sufocate încă din 1950-1951. E terorism „istoric” să ascunzi tinerilor adevărul ăsta.
Dacă Nicolae Ciurică ar fi luptat împotriva comuniștilor în America, fiind ultimul din stirpea sa, sunt convins că mărturiile sale ar fi avut tiraje de cel puțin sute de mii de exemplare, dincolo de filmele și documentarele care s-ar fi realizat. Dacă lucrurile ar fi stat așa, cred că până și atunci când îți cumpărai un hamburger de la McDonald’s primeai o figurină de plastic cu el sau cu ortacii lui. Dar trăim în România și așa ceva nu este posibil. „În comunism, dușmanii sunt pentru totdeauna”, mi-a spus cândva domnul Ciurică. Și asta explică totul.
G. A.: Așa, ca o constatare.. realizezi că termenul de „camarad” nu există în vocabularul curent al generației tinere contemporane (să nu cădem în păcatul generalizării de a folosi terminologia consacrată, cum ar fi ”generația X” sau Y sau, mă rog…)?
R. G.: Da, ai dreptate. Și asta se întâmplă cu toate că termenul „camarad” avea o largă uzitare în România și înainte de perioada interbelică, fără ca asta să presupună nazism, fascism sau legionarism. E de ajuns să citești jurnalele și memorialistica vremii. În schimb, în țara noastră e încă foarte la modă termenul de „tovarăș” – care reprezintă unul dintre puținele rusisme preluate și în limba română. Cuvântul „tovarăș” a venit cu tancurile, ăsta-i adevărul. Termenul de ”camarad” nu a presupus vreo ocupație militară a României, însă comuniștii (și apoi neomarxiștii) au o veche obsesie mincinoasă: „Anticomunismul e nazism”. De unde și stigmatizarea ghiolbănească și incultă a termenului de „camarad”.
Îi auzim cu toții, nu-i vreun secret: tinerii zic că sunt „tovarăși” între ei, nu „camarazi” sau altceva. La fel zic și gospodarii neaoși. Asta e tot o urmare peste decenii a comunismului, care la nivel larvar ia forme cocălărești. După instalarea ocupației rusești, limba română a fost mutilată și batjocorită în toate felurile. Bunăoară, scriitorul Alexandru Mihalcea (fost deținut politic) remarca o explozie a folosirii diminutivelor. Asta pentru că eram din ce în ce mai mici, uitând cine suntem de fapt. Oamenii ca domnul Nicolae Ciurică ne amintesc cine suntem. Și asta nu-i deloc puțin lucru.
G. A.: Ce ar trebui făcut pentru ca memorialistica foștilor partizani și deținuți politici anticomuniști să devină atractivă noilor generații?
R. G.: Desigur că programa școlară oficială ar fi trebuit să trateze corespunzător aceste tematici, și asta nu de ieri, de azi, ci încă din anii ‘90. Într-o astfel de privință, doar naivii și-ar mai putea pune speranța în statul român (care e securistic și criptocomunist). Nu văd alte soluții decât proiectele private născute din pasiune reală. Exemple am tot avut, e numai vina noastră că nu le-am urmat.
G. A.: La final, nu pot decât să-ți mulțumesc pentru acest interviu și rămânem în așteptarea următorului tău volum.
R. G.: Eu îți mulțumesc, Geo. Ținem aproape!
George Alupoae, licențiat în arte
