Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Camelia Leonte – Văzătorul

Camelia Leonte – Văzătorul

Un roman nu foarte lung, dar impresionant, despre deriva unei conștiințe, despre raportul complex al adulților cu copiii și modul în care bunele intenții pot fi greșit interpretate, despre inadaptare și alienare într-o societate obtuză : „Văzătorul”, de Carmelia Leonte, apărut la Editura Cartea Românească EDUCAȚIONAL în 2021, la șapte ani după publicarea primei ediții. O scriitură ca o broderie fină în ac, un chilim în care am găsit ecouri stilistice din cărțile de poezie anterioare: „Procesiunea de păpuși” (1996); „Melancolia pietrei” (poeme în proză, 2003, 2005); „Grația viespiilor / La grâce des guêpes” (2009); „Fiul sunetului / The Son of the Sound” (2010); „Ani de piatră” (antologie de poeme, 2021). De asemenea, o perspectivă interesantă asupra psihismului uman, susținută de lecturi din marii psihanaliști și psihiatri, în special Freud.

Protagonistul, Sever Filimon, este un profesor de filozofie care trece printr-un fenomen de alienare și metamorfoză kafkian. Comunicarea cu semenii este din ce în ce mai dificilă, pentru că, așa cum constată el într-un lung monolog interior, „a-ți face loc în lume nu-i la îndemîna oricui. A căuta chipuri care să se potrivească unor gesturi este deja o aventură. O alergare după umbra norilor, o luptă necontenită, pe viață și pe moarte.” (p. 10) Sever se simte mai în largul lui alături de animale, încercînd bunăoară experiența comunicării/comuniunii secrete cu o moluscă, pe malul mării, o moluscă a cărei prezență i se pare „plină de înțelepciune”. (p. 11)

Intelectual rafinat, cunoscător al marii literaturi a lumii și al religiilor revelate, Sever este tipul inadaptatului, un Meursault înstrăinat de oameni, minat de culpe mai mult sau mai puțin reale. Se simte „prins într-o carapace” din care nu poate ieși, în care nu poate respira. Mi se pare semnificativă reflecția lui: „Să simți că mori în fiecare clipă mai mult, că moartea e continuă, nu un proces subit și ireversibil, cum cred unii, ci unul lent, prelung, fără sfîrșit, să devii mistic din nesăbuință, adică să irosești totul pînă la ultima șansă și să nu-ți rămînă nimic, absolut nimic, nici măcar visul, nici măcar o tresărire plăpîndă, o dovadă de candoare […] (p. 19)

Narațiunea se desfășoară pe parcursul a 19 capitole și relatează cu precizie decăderea fizică și psihică a personajului. Trezindu-se într-un spital de psihiatrie, după o sincopă de pe malul mării considerată tentativă de suicid, Sever trebuie să facă față avansurilor unei infirmiere cu un comportament dictatorial, care are fantezii erotice cu mulți dintre pacienți. Bărbatul este ușor flatat, dar și intrigat de un astfel de comportament: „Deodată își dădu seama că nu era singur. Se simți privit. Strivit cu privirea. Se ridică brusc, speriat. Doamne, ce ciudățenie! În mijlocul camerei stătea mare și lată femeia aceea. De unde a apărut? Cum s-a furișat? Nu era nimeni și nici nu a auzit venind cineva. Asta da, surpriză! Imprevizibilă doamna. Și doar i-a promis, a primit asigurări de la medic că asta nu se mai poate întâmpla”. (pp. 30-31)

Comunicarea acestui intelectual rasat cu copiii sau adolescenții are o intensitate deosebită. Iris, fetița semi-abandonată de mamă, o persoană foarte ocupată, i se confesează adesea, iar el nu poate să o țină la distanță, din respect pentru o ființă pe care o consideră o întruchipare a purității (nu pot să nu remarc simbolicitatea numelui, floare a somnului, zeiță a curcubeului): „Copila asta are un farmec aparte, de creatură marină. Ochii ei albaștri emană multă liniște. Mînuțele sînt trandafirii și transparente. Mereu ține ceva în ele, poartă cu grijă mici comori. Are un aer stilat, de domnișoară în miniatură. Sau, la fel de bine, de fetiță nevinovată care o imită pe mama. Îl ia de mînă cu voioșie și îl privește în ochi”. (p. 41) Nu este vorba despre o relație nabokoviană, Sever nu este un Humbert, el are doar o imensă uimire în fața minunăției care e Iris, „mică și mare în același timp, de parcă trupul ei cu zvîcnituri feminine s-ar lupta să rămînă în copilărie, să nu fie smuls din spațiul edenic în care nu va mai putea să se întoarcă”. (p. 48) Carmelia Leonte include în secvențele de dialog Sever/Iris o serie de simboluri onirice, creionînd în personajul fetiței o nymphette sui generis, un copil supradotat, cu o sensibilitate exacerbată, cu un talent aparte pentru desen: „Am luat o pensulă, culori de tot felul, m-am așezat în fața oglinzii și mi-am pictat un ochi strident, de un albastru atoatevăzător, înclinat puțin spre tîmpla stîngă. I-am pus straturi de verde și violet, îngroșîndu-le după inspirație”. (p. 55)

După cum remarcă Emanuela Ilie în prefață, „osatura epică este îmbrăcată cu grijă într-o carnație eseistică de cea mai bună calitate”, iar reflecțiile lui Sever, de-a lungul întregului text, revelează profunzimea viziunii lui existențiale, puternica depresie generată de moartea lui Iris în urma unui accident stupid și mai ales de acuzațiile nefondate de pedofilie care i se aduc. În acest sens, remarc scena antologică a confruntării cu vecinii de bloc, de un realism și un comic amar: gloata de oameni vulgari și agresivi care caută un țap ispășitor pentru nenorocire. „Deodată, unul dintre cei doi bărbați se apropie de el și îl scuipă pe obraz. Este domnul Pavel, un om scofîlcit, cu ochii bulbucați, impresionabil, foarte nesigur. Lumea bîrfește că e bețiv și de asta și-a pierdut serviciul. – Borfaș nenorocit, șuieră printre dinții stricați. Te dădeai filozof, da? Ne priveai de sus! Dar tu ne atrăgeai copiii în apartament!”. (p. 86)

Sever devine un văzător în urma experienței tragice a pierderii. Cu ochiul interior, el construiește viziuni onirice, care îl conectează la o altă dimensiune a realului, așa cum se întîmplă în scena confruntării cu Iris moartă, în sicriu, îmbrăcată în rochie de mireasă: „Trupul ei alb îl sperie dacă trebuie să privească lumea prin el. Și deodată îi vede sufletul ridicîndu-se lung ca sufletul unui șarpe. O sticlă lichidă, mlădie, îi ia ochii. Cîtă strălucire! Dar asta nu-i totul, vine un cerb de lumină și își așază botul pe umărul ei. Cerbul privește chipul fetei, vrea să o cunoască, să o înfieze. […] Își înalță capul subit, aude ceva. Ramificația cornoasă de deasupra capului este un însemn regal de excepție, o coroană nemaivăzută, elaborarea îndelungată și minuțioasă a unui mare artist, creația unui genial maestru”. (p. 128) Un întreg simbolism al măreției morții, al trecerii pragului în lumea de dincolo, pe care stilistul desăvîrșit care este Camelia Leonte îl construiește prin inserții poetice în roman.

După arestare, lumea interioară a lui Sever este investigată fără menajamente de psihiatrul poliției, care îl supune la un adevărat interogatoriu, o tortură psihică insuportabilă, revelîndu-i în același timp cîteva din resorturile intime ale crimei: „Există studii de psihanaliză judiciară în care se explică de ce unul din efectele civilizației este crima rafinată. Nu mai vine omul cu toporul să-ți dea în cap, ci te ucide lent, cu gîndul, cu ideea, cu vorbele. Ne confruntăm cu asasinate în masă, care încep de pe micul ecran, din familie și se termină la nivel macrosocial”. (p. 145) Concluzia psihiatrului este oarecum favorabilă: profesorul de filozofie nu a comis abuzul sexual de care era acuzat, dar este un „labil emoțional, melancolic, neadaptat cu tendințe suicidare” care caută compania copiilor și îi corupe. Uluit, protagonistul se simte prins „ca într-un clește” de mintea psihiatrului, va rememora în viitor tot ceea ce i s-a întîmplat, va transforma lecția de umilință într-un punct de plecare spre o nouă etapă. Reflecția lui finală este plină de dramatism, pentru că Sever conștientizează precaritatea fericirii, a echilibrului psihic. Nu mai puțin, necesitatea dăruirii necondiționate, după modelul christic, a solidarității cu ființe din toate regnurile, cum era Molusca lui: „I-ar fi putut asculta glasul, ar fi învățat-o să-l asculte și ea, să-l ghicească, ar fi fost un miracol absolut, un balsam suprafiresc pentru suflet. Nu spuneți că a dat doar niște scoici. A dat totul, tot ce avea. A îndeplinit condiția pentru a fi fericit”. (final de roman, p. 161)

Dedicat „tuturor celor care, de dragul meu, fie și efemer, au reușit să schimbe indiferența în prietenie”, romanul „Văzătorul” invită la o lectură în cheie psihanalitică, sociologică, dar și vizuală. Autoarea construiește un personaj memorabil, conectat mai mult la partea nevăzută a universului, la mister, la sacru, total inadaptat într-o lume absurdă, mediocră, care aruncă în cîrca celuilalt propria violență și culpabilitate. Atît Sever, cît și Iris (doi văzători ce plutesc în eter asemenea personajelor din pânzele lui Chagall) sînt conectați la o trans-realitate pe care cititorul o va descoperi în țesătura densă de imagini și simboluri din textul acesta tulburător.

Elena-Brândușa Steiciuc

Exit mobile version