Au trecut niște ani de cînd am colindat bulevardele care străjuiesc Dunărea și podurile ei, încrezător că ne așteaptă un “viitor luminos”. Viziunea mea asupra a ce ne aștepta s-a micșorat ca pielea de Sagri. A devenit, în 3-4 ani, una mic-burgheză, realistă, lipsită de înflăcărarea și încrederea din 1989-90. E clar că nu ni se va întîmpla nimic măreț. După spectaculoasele zile din toamna/iarna 1989 a urmat un prezent continuu, indistinct. Rutina și oboseala s-au instalat repede. Părea că toata lumea voia să revină la ce a fost. Culoarea curcubeului, dominantă în toamna 1989, a devenit cenușie. Epocile au o culoare specifică prin care se disting de celelalte. Au sunetul și mirosul lor. Am plecat de acasă bucuros gîndindu-mă că voi regăsi aceeași atmosferă de efervescență din ianuarie/ februarie 1990, cînd am coborît în gara Keleti prima dată. Doream să îmi regăsesc vechii amici, să retrăim împreună acele zile și nopți electrice. Să refac entuziasmul și încrederea din primele zile după revoluție. Am căutat în zadar. Nu mai rămăseseră din acea atmosferă decît cioburi și resturi.
Am dat de un oraș vibrant, trezit din somn, în plină reconstrucție, care se grăbea să-și zugrăvească fațadele imobilelor de pe marile bulevarde, ca să-și dea un aer comercial, business like. Afacerile – era cuvîntul cheie. Despre bani am conversat cu amicii mei așa cum în 1990 am discutat despre revoluție. Dar nu pentru asta plecasem de acasă. La București fenomenul era același. Nu se vorbea decît despre afaceri și bani, apăreau în mai toate conversațiile. M-am simțit – era prin 1992/93 – marginalizat brusc, pentru că încă visam la mari schimbări. Eram defazat, fusesem capturat de noaptea din 21 decembrie, de mitingul din Piața Palatului de a doua zi, 22 decembrie. Cînd dictatorul a fugit cu elicopterul mă aflam în biroul lui laolaltă cu o mînă de insurgenți, oamenii de la baricada de la Inter. Mi s-a luat tot în perioada care a urmat, am fost pur și simplu tîlhărit de trecutul meu. Ei bine, secvența asta a rămas intactă și nu poate să mi-o ia nimeni. Una din puținele certitudini pe care o mai am, bătrîn, azi, la 30 de ani distanță.
Am plecat din București atunci cu gîndul să refac cumva mental puținele zile petrecute pe malul Dunării, atît de dense, cu miez, și să regăsesc fervoarea care îmi lipsea. M-am dus, firește, la NY Cafe – era închisă pentru renovare și oferea un peisaj dezolant. Imobilul, un palat, era căptușit cu schele. Am privit prin vitrine șantierul și am făcut stînga-mprejur. Nu a fost să fie. Totuși am regăsit cumva mica lume întîlnită în ianuarie 1990 te miri unde, prin mici apartamente, în diferite localuri boeme, pe la periferie. Din păcate, toată generația era dezbinată. Se certau unii cu alții. Dihonia îi confiscase pe cei mai mulți. Entuziasmul devenise defetism, fraternitatea dușmănie și resentiment. Politica și militantismul pentru cauze generoase se făcuseră țăndări. Nu se mai vorbea despre libertate, părea cam caraghios si vetust. Cinismul era la ordinea zilei, banul dicta regulile. Corupția se răspîndise în toate straturile societății. Atmosfera nu era cea mai fericită.
Aveam să găsesc în scurt timp același fenomen în plină desfășurare la Varșovia și Praga. Scandaluri, disensiuni între foștii disidenți. Ce nu au reușit comuniștii în decenii de represiune și cenzură a reușit în doar cîteva săptămîni libertatea. S-a produs stricarea omului și a caracterelor cele mai puternice. S-a întîmplat scoaterea la suprafață a adevăratei naturi a omului.
La asta meditam în acea seară, tîrziu, la bordul unui vapor cu care mă plimbam pe Dunăre. M-am îmbarcat între Podul cu lanțuri și clădirea Parlamentului. Peisajul extraordinar, clădirile mai toate luminate. Budapesta fusese gîndită în secolul al XIX-lea ca o carte poștală la care să privești de pe Dunăre. Poziția întregului oraș – după unirea Pestei cu Buda – este cea mai frumoasă din Europa…
Dar ce va fi cu noi, cei care crezusem în schimbare? Cît de curînd vom deveni anacronici, obiect al deriziunii. Vor rămîne din tot ce a fost numai vorbele. Vor fi mînuite de unul și altul fără sens, golite de conținut și nu le va mai înțelege nimeni – ca în scena finală din piesa de teatru absurd “Scaunele”, de Eugene Ionesco. Este ca și cum ți-ai admira propriul cadavru.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Europa la patru mîini”.
