Your browser does not support the audio tag. https://live.radiotop.ro/radio/8000/radio.mp3?1605648477
Acasă Carte, film și tv Ana Blandiana, ”Soră lume”

Ana Blandiana, ”Soră lume”

Una dintre cele mai emblematice figuri ale peisajului nostru intelectual și social din ultima jumătate de secol, Ana Blandiana a publicat recent la Editura Humanitas cartea de memorialistică „Soră lume”. Complementînd volumul „Fals tratat de manipulare” (2013), aceasta este, după cum mărturisește autoarea de la bun început, „o carte de proză cu personaje, printre care eu însămi sînt un personaj, cărora li se întîmplă tot felul de lucruri, care trec prin pățanii, accidente, peripeții, cu sau fără semnificație” și care reia o parte a traiectoriei scriitoarei prin lume, atît înainte cît și după anul de frontieră 1989. Titlul este semnificativ pentru starea de frățietate a sinelui cu universul pe care-l scrutează, mai ales că sentimentul care pare să genereze tot acest angrenaj scriptural este empatia, înțelegerea, dorința de cunoaștere: „…dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare: compasiunea”. (p. 7)

Autoarea a debutat, după cum se știe,  în anul 1964, la numai 22 de ani, cu volumul „Persoana întîi plural” și a publicat în lunga ei carieră literară un număr impresionant de cărți de poezie, eseuri, proză (traduse în numeroase limbi și premiate de nenumărate ori la festivaluri naționale și internaționale). Catalizator al vieții civice din România, a fost fondator și președinte al Alianței Civice, condusă de ea între 1991 și 2001. În această calitate a realizat, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Este o onoare pentru noi, românii, să ne reprezinte ca membră în Academia Europeană de Poezie, Academia de Poezie „Stéphane Mallarmé” și în „Academia Mondială de Poezie”.

Am citit cu nesaț cele peste patru sute de pagini ale acestui volum, care este o trecere nu numai prin viața poetei, ci și prin istoria recentă a României și a Europei, prin locuri și evenimente pe care acum le înțeleg – parcă – mai distinct. Ana Blandiana revede cu ochii de acum diversele etape ale existenței sale, încercînd să găsească semnificații noi în întîmplări vechi, suprapunînd timpurile/epocile/trăirile. Ea developează apoi filmul, cernînd în sita memoriei grăunțele de aur pur care dau semnificație acestei lumi. Din copilărie a călătorit, iar una dintre amintirile cele mai frumoase este excursia  făcută cu părinții la Mănăstirea Izbuc, în Munții Apuseni, unde avea loc un fenomen natural  cu totul special („o înspăimîntător de mare cantitate de apă, care se răspîndea spumegînd peste întreaga poiană, ca să fie absorbită, după cîteva minute, cu aceeași grabă, făcînd bulbuci și scoțînd sunete șuierate” p. 13). Revenind după decenii în același loc are deziluzia de a vedea că nimic nu mai este cum a fost, că acel spațiu paradisiac s-a degradat lamentabil: „…totul era nu numai uscat, ci și murdar, plin de cutii de conserve și de sticle de bere aruncate din șantier, pungi de plastic, ghemotoace de ziare.” Dîndu-i peste cap primele înțelesuri ale universului, această amintire reprezintă pentru Ana Blandiana „pattern-ul unor nenumărate reveniri”.

Alt șir de amintiri este legat de călătoriile făcute în calitate de membră a Uniunii Scriitorilor, alături de diverși alți membri, în Estul comunist sau în Occident. Cu umorul și luciditatea pe care le dau distanțarea în timp, autoarea retrăiește și vizita din anii comunismului în Uniunea Sovietică, alături de Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu. Cititorul descoperă în cele trei proze care compun fragmentul „O călătorie inițiatică” maniera în care se călătorea pe atunci, într-un regim totalitar, în care totul era supravegheat pînă la cel mai mic detaliu. Lena, ghida grupului, se dovedește a fi o ființă autoritară, care nu le permite celor trei scriitori români abateri de la programul stabilit de protocol. Într-o seară, totuși, aceștia se hotărăsc să o tragă pe sfoară și ies la o plimbare prin Moscova, unde se rătăcesc. Găsesc sprijin într-un personaj care – surpriză! – este basarabean și se recomandă Vasile Cucoș. Acesta îi conduce la hotel și reușește chiar să treacă de cerberii de la fiecare etaj, aducîndu-le coniac moldovenesc. Totul ar fi fost bun și frumos dacă, peste doi ani, Ana Blandiana n-ar fi descoperit, grație lui Adrian Marino, că de fapt acel Vasile Cucoș nu era altceva decît un kaghebist… Șocul acestei revelații se transformă, în acel moment,  într-un „rău fizic aproape de nesusținut”.

Pentru Ana Blandiana, scurtele incursiuni în Occident în perioada comunistă au fost la fel de pline de sensuri, pe care le redescoperă acum. Memorabilă mi se pare evocarea unei călătorii la Paris în acel mai 1968 convulsionat, cînd tinerii francezi exaltați și manipulați de maoism și grupări de stînga au produs mari tulburări civile, în cadrul celei mai mari mișcări sociale din Franța secolului XX. „À bas la culture” relatează episodul halucinant în care tînăra poetă româncă de douăzeci și cinci de ani este invitată la recitalul de poezie ce avea să deschidă stagiunea Teatrului Națiunilor, condus de Jean-Louis Barrault. Numai că orașul este în stare de asediu, atmosfera de altădată este înlocuită de „o tensiune pe care o simțeam înainte să o înțeleg. […] Și trotuarele, și carosabilul erau pline de tineri care se agitau fără să fie prea clar pe ce temă”. În timpul recitalului, poeta constată că ochii spectatorilor sînt umpluți de lacrimi. Să fi fost de vină versurile? Iată explicația: „Am înțeles, în sfîrșit, că gradarea emoției lacrimogene se datora înaintării în interiorul sălii a aerului toxic, pînă când a reușit să urce la nivelul scenei și la cota insuportabilă pentru cei ce îl inspiraseră mai multe minute”. ( p. 73) Dar episodul cel mai dureros și șocant are loc după două zile, cînd un nou spectacol la același teatru este întrerupt de demonstranții care pătrund în sală „asemenea unei viituri”, urlînd și scandînd împotriva culturii burgheze: „…în sală s-a revărsat o mulțime cu media de vîrstă probabil sub 20 de ani, care vocifera, scanda, dădea din mâini”. „Jos cultura” este sloganul strigat în sala confiscată de tinerii zănateci, în care doar cîțiva spectatori au curajul de a rămîne, printre care și poeta româncă. Memorabilă este replica pe care o dă Madeleine Renaud, o personalitate legendară a teatrului francez, reprodusă de Blandiana: „Vreau să vă mulțumesc că n-ați pornit această revoluție în urmă cu 30 de ani, permițîndu-mi astfel, în toate aceste decenii, să-mi închin viața culturii pe care o huiduiți acum. Vă sînt profund recunoscătoare că, devastîndu-mi abia acum scena pe care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață, mi-ați dat răgazul să-mi împlinesc destinul artistic”. (p. 81)

Despre evenimentele din decembrie 1989 Ana Blandiana își amintește cu aceeași acuitate. Este important ca tocmai acum, în acest decembrie 2020, să revedem prin prisma unei conștiințe demne de tot respectul nostru  (cărțile îi fuseseră retrase din biblioteci, în fondul secret, era urmărită și nu își primea corespondența) impactul pe care evenimentele de atunci le-au avut pentru ea. Fragmentul „Ce putem face cu libertatea?” este o meditație lucidă a autoarei asupra acelui decembrie 1989, a întrebării: a fost revoluție sau lovitură de stat? Iată răspunsul ei: „A fost și una și alta. Nu e nici o îndoială că a fost o lovitură de stat, dar cei ce au murit la Timișoara pînă în 20 decembrie și la București, Cluj, Sibiu, în 21, au murit cu eroism, învingîndu-și frica și convinși că participă la o revoluție, iar prin jertfa lor revoluția a existat, sau, cel puțin, în memoria lor, trebuie să existe”. (p. 91) Un moment simbolic, din ianuarie 1990, este acela cînd un grup de ziariști francezi, însoțiți de scriitoare, vizitînd Bucureștiul by night are un dialog cu cîțiva tineri soldați ce păzesc Piața Palatului. Întrebarea pe care o pune un tînăr soldat o marchează: „Cum este să fii liber, ce trebuie să înțelegi din asta, ce poți să faci cu libertatea?”. (p. 95)

Volumul acesta impresionant, care adună ca într-un caleidoscop fațetele lumii cu care Ana Blandiana s-a îngemănat, se încheie cu o meditație asupra pandemiei actuale, numită „apocalipsa second-hand”. Calmă, trecînd prin această încercare așa cum a trecut și prin altele din cursul vieții, Ana Blandiana notează despre cotidianul său: „Scriu, ascult muzică, urmăresc emisiuni, zilele trec ca în vis, iar singurătatea este o circumstanță terorizantă a caracterului ireal, oniric al timpului care trece”. (p. 424)

Recompunîndu-și trecutul grație unei memorii fabuloase, revelînd aceeași sensibilitate ca și în volumele anterioare, Ana Blandiana reușește și prin această carte să dea o imagine a lumii în care a trăit și trăiește, a firului unei existențe exemplare.

Elena-Brândușa Steiciuc

Exit mobile version