Magicul circumstanțial
Alexandru Ovidiu Vintilă nu este numai poet, ci – așa cum o demonstrează recentul lui volum – ”Magicul circumstanțial Ed. Junimea, 2023, colecția „Orizontul lecturii” (coordonată de Simona Modreanu și Livia Iacob), 157 p. – un foarte fin critic, un om care trăiește într-o perfectă osmoză cu literatura. După cum spune în textul introductiv, „poezia, literatura – ne conferă porția de magie de care avem nevoie ca să înfruntăm cotidianul, istoria, lumea aceasta aflată într-o permanentă cădere”. (p. 6) Subintitulat explicativ „Fețe și suprafețe – lecturi și relecturi din literatura modernă și contemporană”, acest volum elegant, cu un veșmânt grafic impecabil, îl revelează pe cititorul de cursă lungă, empatic, vibrând cu sensibilitatea unui diapazon la mesajul estetic receptat cu acuitate și atenție.
De ce „magicul circumstanțial”? Cel puțin din două pricini: sintagma este preluată de la André Breton, binecunoscutul ”chef de file” al suprarealiștilor, pentru care orice întâlnire – rod al hazardului – poate fi generatoare de sensuri magice. Dar și pentru că poetul sucevean, un cititor împătimit, dorește să apropie „oameni și cărți, cărți și oameni” vizând alegerea unor „potențiale lecturi sporitoare pentru uman”. Aș zice că nu e puțin lucru, statutul de mediator cere un har aparte, cu care tânărul meu coleg de breaslă este înzestrat din plin.
Mănunchiul substanțial de cronici se referă la toate genurile literare, cu precădere discursul liric, dar și proza și eseistica sau reflecția critică. Pasionat de avangardă și de tot ceea ce a fost/este înnoitor în poezia secolului trecut și în primele decenii ale acestui veac, Alexandru Ovidiu Vintilă se oprește la nume de referință, precum: Sașa Pană, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Adi Cusin, Sebastian Reichmann, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Severin, Nicolae Coande, Șerban Axinte, Andrei Mocuța.
Studiul amănunțit rezervat lui Sașa Pană (Alexandru Binder) reliefează „statutul aparte” al poetului „în contextul literaturii de la noi”, făcând o trecere în revistă foarte avizată a întregii activități poetice și editoriale. Este amintită înființarea editurii „unu” (omonima revistei avangardiste) prin intermediul căreia „Sașa Pană se va îngriji să vadă lumina tiparului, între anii, se pare, 1928 și 1940, un număr total de 34 de volume ale unor poeți avangardiști, dintre care îi enumerăm doar pe Ilaria Voronca, Stephan Roll sau Geo Bogza. Oricum, Sașa Pană nu-și va uita niciodată prietenii. Lui Moldov, cel alături de care scoate la Dorohoi primul număr al revistei unu, la editura pe care o conduce, îi va tipări în 1935 opul intitulat ”Repertoriu”. […] este primul care va scoate într-un singur volum poemele românești ale lui Tristan Tzara. Lui Sașa Pană îi datorăm și publicarea în 1930 a primei ediții a operei lui Urmuz”. (p. 10-11)
Reținem și articolul de la paginile 25-31 dedicat lui André Breton, scriitorul care „a marcat arta și literatura secolului al XX-lea” prin creația sa, dar și prin scrierile programatice: cele trei manifeste ale suprarealismului, promovând „libertatea totală” a ființei umane în plan artistic, locul primordial acordat inconștientului. Referindu-se la romanul intitulat ”Iubirea nebună (L’amour fou)”, A. O. Vintilă prezintă mai întâi geneza cărții: hazardul întâlnirii lui Breton cu frumoasa Jacqueline Lamba în 1934, atracția irezistibilă dintre cei doi. Așadar, „lucruri miraculoase, care se împletesc perfect cu elementele cotidianului, ale realității”. (p. 27) Un citat de la pagina 38 a traducerii românești a cărții subliniază importanța pe care suprarealistul francez, puternic influențat de psihanaliză, o acorda dorinței, „unicul resort al lumii”: „De nimic nu m-am simțit mai legat decât de sarcina de-a arăta ce precauții și ce șiretlicuri întrebuințează dorința când își caută obiectul, străbătând pe căi ocolite apele preconștientului și, odată descoperit acest obiect, ce mijloace, stupefiante pentru moment, are la îndemână ca să-l aducă în atenția conștiinței”. (p. 29)
Preocupat și de onirismul lui Leonid Dimov, A. O. Vintilă îi rezervă un mic studiu bine documentat, în care subliniază inadaptarea poetului la lumea reală (de unde și propensiunea sa pentru vis), accesul la o lume fabuloasă pe calea regală care este visul). Între cei „câțiva poeți moldavi” de care se ocupă în partea mediană a cărții, autorul acordă un loc primordial lui Emil Brumaru, printr-un portret literar foarte concis și foarte bine documentat. El remarcă pe bună dreptate acea „candoare care îl individualizează în spațiul autohton, insolitul, stranietatea, tonul elegiac, starea de mirare perpetuă” (p. 75) și consideră că poezia lui Emil Brumaru „e una omenească, prea omenească, inconfundabilă, dezinhibată, sinceritatea fiind o coordonată esențială a scrisului său”. (p. 73)
Lui Nichita Danilov îi sunt rezervate două studii, dintre care primul se focalizează pe creația poetică a acestuia la modul general, iar cel de-al doilea are ca obiect volumul din 2022, ”Și Dumnezeu a fost țărână”, plasat de la bun început ”sub aerul tare al paradoxului”. (p. 88) Adi Cusin – important membru al boemei literare a Iașului din anii 60-70 este citit și recitit cu o simpatie vădită, din care rezultă un studiu mai amplu, susținând o idee foarte pertinentă: poezia lui Cusin este „menită să reașeze parcă poezia în albia sa originară, metaforică, dezinhibată, chiar orfică”. (p.95) Să savurăm, alături de Ovidiu Vintilă, cel puțin o strofă din anii 1975-1976, când Adi Cusin (pe numele său real Adolf Aristotel Cusin, născut la Gliwice, oraș aflat actualmente în Polonia, crescut și educat la Câmpulung Moldovenesc și Iași): „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte/ Ca frunzișul de pe creanga sfinților mă risipeam / Se zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte,/ Fericirea unei doamne se aprinse după geam”. (p. 94)
Nu pot să nu amintesc substanțialele cronici ale unor volume de proză care l-au marcat intelectual și uman pe Ovidiu Vintilă (dar nu numai pe el). Pentru cartea lui Vasile Andru din 2015 – ”Amintiri din hristosferă” – găsește o formulă extrem de concisă, numind-o „un superlativ al lucidității”. (p. 35) De asemenea, romanul altui mare dispărut – Radu Mareș intitulat ”Când ne vom întoarce” este considerat pe drept cuvânt „o narațiune fascinantă despre Bucovina”, subliniind măiestria detaliului și „o articulare demnă de o piesă simfonică”. (p. 47) O altă figură de intelectual marcant, dispărut din păcate foarte tânăr, când ar fi putut crea mult mai mult, este Ioan Petru Culianu (1950-1991), discipolul lui Mircea Eliade, asasinat în condiții încă neelucidate în campusul Universității din Chicago. Despre acesta găsim o remarcă pe cât de concisă, pe atât de corectă: „…omul de știință Culianu, o personalitate strălucită și novatoare, este dublat de un scriitor al cărui instrument literar este ineluctabil rafinat, proza fantastică scrisă de acesta, înrudită cu cea a lui Borges, se remarcă prin evidența dificultăților hermeneutice”. (p. 62)
Două prozatoare de mare forță – Anca Mizumschi și Doina Ruști sunt prezentate cu subtilitate. Romanul ”Cei care cumpără stele” al celei dintâi este citit cu un interes maxim și considerat „un athanor în care autoarea adaugă mirodeniile unor lumi marcate de exotism, de imagism magic, de oniric și întâmplări teribile”. (p. 135) Într-adevăr, cartea este pasionantă nu numai prin tematică – Imperiul Otoman în perioada Renașterii, contactul dintre Orient și Occident, dintre religiile lumii – ci și prin personajele insolite create de prozatoare, în special figura artistului Mustafa, bijutierul Înaltei Porți, confruntat cu mari dileme existențiale în dorința de a realiza o comandă imposibilă pentru sultan (un talisman împotriva morții…). Cât despre romanul intitulat ”Homeric” al Doinei Ruști, președintele Societății Scriitorilor Bucovineni consideră că acest text are o „intrigă cât se poate de complexă, pigmentată cu dispariții stranii, cu o suită întreagă de ițe care captează”, iar „cititul introduce în mrejele fantasticului”. (p. 132) Pe Constantin Severin – căruia îi comentează romanul ”Bibliotecarul infernului” A. O. Vintilă îl portretizează cât se poate de concis: „pasionat de filozofie și istorie, de studii culturale, de literatură, de artă, fin observator al naturii umane, veșnic admirator al femeii frumoase, un descriptor înzestrat, inventiv, un avizat arheolog al ideilor”. (p. 114)
Găsind cu subtilitate formula cea mai adecvată pentru a surprinde esența cărților comentate, fie că este vorba despre genul liric, despre proză, critică literară, Alexandru Ovidiu Vintilă reușește prin ”Magicul circumstanțial” să transmită cititorilor cel puțin o parte din interesul său pentru lectură, să fie un mediator avizat între scriitor și publicul care citește. Lectura este pentru el un „viciu nepedepsit” (conform formulei clasice a lui Valéry Larbaud), o practică fără îndoială cotidiană, o modalitate de a-și „spori talanții”, înmulțindu-i și pe cei ai semenilor. Un exeget de o mare onestitate, care reușește să treacă dincolo de „fețele și suprafețele” textelor, așadar un autor de la care așteptăm în viitor numeroase alte cărți.
Elena-Brândușa Steiciuc
