Carmen Veronica Steiciuc, poetă şi directoare a Teatrului „Matei Vişniec” Suceava

Carmen Veronica Steiciuc, poetă şi directoare a Teatrului „Matei Vişniec” Suceava

Duminică, 10 februarie 2019, Teatrul „Matei Vişniec” Suceava a prezentat, în premieră, spectacolul „Portretul”, după un text de Sławomir Mrożek, în regia Dianei Udrea. Emoţii nu au avut doar regizoarea, cei trei actori care au urcat pe scenă şi ceilalţi actori din trupă, ci şi directoarea teatrului sucevean, Carmen Veronica Steiciuc, o poetă născută pe 25 octombrie 1968 la Suceava, a cărei mamă, Aurelia, a fost învăţătoare şi directoare a Şcolii Sfîntu Ilie, şi al cărei tată, Nicolai, a fost inspector daune la ADAS. Şi care a visat să devină preot, da, da, preot, gimnastă sau medic.

Jupânu’: Când aţi compus prima poezie şi ce v-a inspirat să o scrieţi? A văzut ea lumina tiparului, ori a rămas doar între coperţile unui caiet?

Carmen Veronica Steiciuc: Prima mea încercare timidă de a păşi în lumea fabuloasă a creaţiei literare, cînd împlineam 12 ani, a fost un exerciţiu de eliberare, de evadare din starea de tristeţe care îmi perturbase liniştea. O stare generată de pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni, un coleg care a căzut din nucul din faţa şcolii. Întîmplarea a declanşat în mine, în egală măsură, tristeţe, furie, revoltă interioară, nostalgie, stări care trebuiau să îmbrace o formă, la un moment dat, pentru a pleca de la mine.

Iar dacă am ales poezia ca spaţiu de exprimare este pentru că, într-o oarecare măsură, poezia a locuit din totdeauna în mine, dacă este să ne gîndim la semnificaţia numelor. Primul meu nume, Carmen, înseamnă în latină poezie. General vorbind, ce şanse sînt să te naşti într-o familie în care versificaţia te însoţeşte în marea majoritate a timpului, stă cu tine la masă, îţi spune în fiecare seară o altă poveste, desprinsă dintr-o imaginaţie fără margini, sau te înveleşte noaptea, înainte de culcare, cu un zîmbet? Ei bine, tatăl meu a vorbit în versuri toată viaţa, i-a fascinat pe cei din preajma lui cu rimele pe care, în mod spontan, le aşeza în propoziţiile din cotidian. Mama, învăţătoare şi director de şcoală, iubea poezia şi poveştile şi mă încuraja permanent să citesc. Crescînd în această atmosferă oarecum poetizată, am considerat normal să-mi exprim stările, la un moment dat, prin cuvintele aşezate pe hîrtie. Acel poem nu a fost niciodată publicat. Al doilea poem, însă, a devenit, peste vreme, textul unui cîntec interpretat la chitară. Au urmat caiete întregi cu manuscrise în vers clasic, poeme considerate, în clasa a VIII-a, de exemplu, de doamna profesoară Boroş, ca fiind mult prea mature pentru vîrsta mea. Cu versul alb m-am împrietenit abia în timpul adolescenţei, după lecturi multiple de poezie contemporană. Iar primul meu poem care a văzut lumina tiparului în 1988, în Caiete Bucovinene, în cadrul revistei Convorbiri literare, se regăseşte în volumul de debut „Culoarea neprevăzută a orei”, publicat în 1995 de Centrul de Studii Româneşti. Fundaţia Culturală Română, Iaşi.

Aşadar, scrisul reprezintă o trăsătură de familie?

Este adevărat ca tatăl meu, Nicolai, a versificat întreaga sa viaţă şi a așezat această ușurință de a scrie sau de a vorbi în versuri pe seama descendenţei din familia Eminovici. Era atat de mîndru de faptul că străbunica lui, Evdochia, era verişoară dreaptă cu Mihai Eminescu, încît şi-a numit copiii Mihai şi Veronica, respectiv pe fratele meu şi pe mine. Tatăl meu preţuia mult volumul „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, semnat de Augustin Z. N. Pop, în care se regăsea în arborele genealogic al familiei Eminovici şi numele său, şi unde se vedea clar că stră-străbunica tatălui meu, Maria, era sora lui Gheorghe Eminovici, tatăl lui Mihai.

Pe de altă parte, însă, eu am preferat să păstrez tăcerea şi să-mi construiesc o imagine în plan literar prin forţe proprii, iar abia apoi am decis să dezvălui această descendenţă.

Aţi visat la altă profesie înainte de a vă apuca serios de scris? Adică, aţi vrut să vă faceţi altceva? De exemplu, profesoară, medic, etc.

M-a vizitat, la un moment dat, în anii copilăriei, gîndul de a mă face preot cînd voi fi mare. Şi asta pentru că aveam, la propriu, un vis care se repeta, un vis în care eu eram preot, eram îmbrăcată în haine albe, lungi pînă la pămînt şi eram, de fiecare dată, într-un altar. Evident, nu voiam să fiu preoteasă, ci să fiu eu preotul, adică acea fiinţă care transmite cuvîntul divin. Starea desprinsă din acel vis a rămas în plan spiritual aproape de mine. Am fost fascinată apoi, tot din copilărie, de arta recitării. Primul poem pe care l-am învăţat, la 3 ani, a fost La steaua, de Mihai Eminescu, evident. A mai fost şi ideea de a face gimnastică de performanţă, dar care s-a materializat doar în opt ani de dans modern profesionist la Casa Pionerilor, perioadă în care am avut primele întîlniri cu scena în calitate de prim-solistă şi m-am bucurat de aplauze în cadrul spectacolelor artistice din „Cîntarea României”. În timpul adolescenţei, imaginarul meu mă aşeza pe o altă scenă, de data asta în faţa cîtorva mii de oameni, care aplaudau performance-ul meu artistic. Dacă se întîmpla să văd un spectacol de muzică, de exemplu blues sau rock, trăiam cu intensitate maximă emoţia interpretului de pe scenă, ca şi cînd toată euforia creată printre spectatori ar fi fost meritul meu. Povestea asta a rămas, din păcate, în imaginar, nu s-a materializat. Şi pianul m-a fascinat dintotdeauna, dar nu am avut bucuria de a învăţa să cînt la acest instrument. În timpul liceului mi-am dorit să fiu medic, pentru a salva oamenii. Am dat chiar examen la Medicină doi ani la rînd. Dar am picat, pentru că, după cum s-a văzut mai tîrziu, divinitatea avea alt plan cu mine.

Cum de v-aţi înscris la o facultate tehnică, Facultatea de Inginerie Electrică – secţia Automatizări şi Calculatoare, în condiţiile în care eraţi pasionată de poezie?

Scrisul a fost şi este prioritar în viaţa mea. Într-un registru real, însă, materia la care am excelat în şcoală a fost matematica, aşa încît, după ce-am căzut la Medicină de două ori, am învăţat într-un an matematica din cei patru ani de liceu şi am intrat prima la Automatizări şi calculatoare, facultate pe care am absolvit-o ca şefă de promoţie. Eram atrasă de partea de software. Fratele meu, matematician şi el, m-a încurajat să merg pe acest drum. A urmat apoi o a doua facultate, Sociologie, Secţia Asistenţă Socială, întrucît doream să ajut copiii din casele de copii, ceea ce am şi făcut timp de şapte ani, lucrînd ca voluntar cu Christian Children’s Fund of Canada, pe lîngă experienţa mea din sectorul privat. Cea de-a treia facultate este foarte aproape de sufletul meu, respectiv „Teatrologie. Jurnalism Teatral”. Dar la poezie nu am renunţat niciodată. În luna martie a acestui an, cititorii vor putea să răsfoiască cel de-al VIII-lea volum de poezie care poartă semnătura mea.

Aţi crezut vreodată că veţi ajunge să conduceţi un teatru?

Sincer, şi nu, şi da. Îmi doream mult să existe un teatru profesionist la Suceava. Era, practic, visul lui Matei Vişniec, un vis care se suprapunea peste dorinţele multor voci din spaţiul bucovinean. Un vis care a devenit realitate graţie domnului primar Ion Lungu şi Consiliului Local Suceava. Deşi organizam Zilele Matei Vişniec numai din sponsorizări şi proiecte de finanţare, îmi doream ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, să construiesc la Suceava un teatru privat. Dar universul ne împlineşte întotdeauna dorinţa în forma cea mai frumoasă, pe care nici nu ne-o imaginăm. Important este să continuăm să visăm. Să nu renunţăm niciodată la vise, pentru că ele devin realitate. Ceea ce-mi doresc în continuare, dacă divinitatea îmi va permite, este să construiesc la Suceava un amfiteatru de vară.

Cum l-aţi cunoscut pe Matei Vişniec?

Întîlnirea cu poezia lui Matei Vişniec s-a petrecut în timpul adolescenţei, cînd cărţile lui îmi deschideau universuri fabuloase în care mă regăseam şi care mă inspirau în acelaşi timp. Întîlnirea în plan real cu scriitorul Matei Vişniec a avut loc în cadrul lansărilor de carte şi ale conferinţelor de la universitatea suceveană, spre finalul anilor ’90. Întîlnirea cu jurnalistul Matei Vişniec s-a petrecut cam tot în aceeaşi perioadă, cînd ascultam deja postul de radio RFI. Întîlnirea cu dramaturgul Matei Vişniec s-a petrecut în 2003, cînd, fiind cu profesorul Ion Filipciuc, ne-am întîlnit cu Matei Vişniec şi am decis să pornim o mişcare teatrală în Bucovina.

Care este cea mai mare reuşită ca poet? Dar ca directoare a Teatrului „Matei Vişniec”?

Dintre reuşitele cele mai mari ca poet aş menţiona cele două rezidenţe literare pe care le-am cîştigat în Franţa, la Villa Marguerite Yourcenar în Departamentul de Nord şi la Château de La Napoule, pe Coasta de Azur, precum şi titlul de Poet Mantelat al Asociaţiei Poesia Attiva din Torino, Italia, sau distincţiile primite de la International Society of Poetry din Washington D.C. SUA.

Ca directoare a Teatrului Municipal „Matei Vişniec” Suceava, cea mai mare reuşită este însăşi construcţia acestei instituţii de spectacole şi concerte, care, în numai trei ani, a reuşit să aşeze Suceava pe harta teatrală din Romania, şi nu numai, printr-o foarte bună vizibilitate. Aş adăuga şi faptul că deja TMMVS a avut trei reprezentaţii la Paris, în Sala Bizantină a Ambasadei României, printre care şi o premieră, a jucat la Laval şi Changé în Franţa şi la Chişinău în Republica Moldova. În 2018, la spectacolele jucate pe scena TMMVS, precum şi în turneele şi festivalurile din ţară şi străinătate, trupa suceveană s-a bucurat de peste 12.500 de spectatori.

Care sînt ultimele patru versuri ale ultimei poezii pe care aţi scris-o?

„trăim fiecare visul celuilalt. până când cerul ne ia în braţe,

ne aşează în inimi lumina aceea sublimă din curtea abaţiei și

liniștea în care rostogolim soarele în zori pe seninul curat

aşternut. până dincolo de timp”.

Jupânu’

Fiţi sociabili!