Campionatul Mondial de…ce!?

În principiu, e vorba de rugby, un sport inventat pe meleaguri britanice, în orăşelul care chiar aşa se numeşte, Rugby. Pentru că englezii au şi ei fixaţii, una dintre ele fiind fotbalul, evident că la începuturile sale rugby-ul s-a numit rugby football. Indiferent însă cum s-ar fi numit, cu siguranţă că oriunde în lume s-ar fi practicat, el nu putea fi numit decît ca la el acasă, unde se pronunţă „ragbi”. Oriunde, nu şi în România. La noi în bătătură, oriunde ai auzi cuvîntul pronunţat, indiferent că e vorba de radio sau tv, că e la jurnal de ştiri sau la rubricile de sport, indiferent dacă respectivul post e unul generalist sau unul specializat în sport, domnii şi doamnele care au de pronunţat cuvîntul ăsta al dracului de greu par a nu avea decît două variante de pronunţie: imensa majoritate, deci ăia proşti de rag, conform nuvelei „Alexandru Lăpuşneanu” (mulţi, dar proşti, Măria Ta!), nu îi zic nobilului sport niciodată altfel decît „ruibi”! Bărbaţi, femei, tineri, bătrîni, ce mai, întreaga suflare, par fie surzi, fie loviţi de imbecilitate totală. În mod evident, există şi excepţii. Rare de tot, dar există. E vorba de ăia mai şcoliţi, mai umblaţi pe la oraş, care-şi ţuguie buzele cu mare fineţe, iar printre ele se aude pronunţia aia mai elegantă: „regbi”! Din toată banda de împiedicaţi în limbă şi-n buze, unuia nu i-ar veni să pronunţe normal, măcar din greşeală. E situaţia identică cu aia din fotbal, cu pluralul ăla nenorocit, de la singularul bară: ăia proştii zic beri, ăia deştepţii zic bări, dar nici măcar unul n-ar zice „bare”!

 

 

Fiţi sociabili!