Camelia Rusu Sadovei, artist plastic

Uniunea Artiştilor Plastici Profesionişti din Suceava a întîmpinat primăvara cu o expoziţie deschisă la Galeria „Ion Irimescu”. Gazda evenimentului, artista Camelia Rusu Sadovei, a spus că tablourile pot fi considerate un mărțișor, un „mărțișor pe care-l dorim mai călduros, fără zăpadă, și dorim să vă aducem în suflet toate cele bune, toate urările de bine și de sănătate”.

Camelia Rusu Sadovei s-a născut pe 11 mai 1965, la Suceava. „Tatăl, Nicolae, a fost electrotehnician de telecomunicații, a petrecut o sumedenie de timp cu radioficările și amplificările prin regiune și județ, mama, Viorica, a fost membră a Corului Ansamblului Ciprian Porumbescu Suceava pînă în 1970, cînd a fost desființat, mai apoi secretar dactilograf  și laborant la Stațiunea Experimentală Agricolă Suceava, pînă la pensionare”.

 

Jupânu’: Pofta vine desenînd sau a fost dragoste la prima atingere de penson?

Camelia Rusu Sadovei: Desenez de cînd mă știu. Pentru mine creioanele colorate și mai apoi cărțile au fost prieteni și confidenți, vindecători și aliați. Am în memorie și acum atmosfera verilor calde, cînd la umbra nucului din grădina bunicilor desenam povești întregi numai de mine știute ori pacea din teiul în care suiam cu scara să-mi petrec ore în șir cu o carte de basme ori aventuri.

Care a fost momentul în care aţi ştiut că veţi rămîne nedespărţită de şevalet?

Am fost, zic eu, un copil ascultător și m-am străduit din răsputeri să nu dezamăgesc pe nimeni, dar a fost un moment precis în viața mea în care am ales: în clasa a X-a. În 1979 – 1980 eram elevă la secția chimie –  biologie din cadrul Liceului „Ștefan cel Mare” Suceava. Liceu cu renume, ca și azi. Purtam cu mîndrie emblema școlii pe umăr. Chiar așa. Aveam o pasiune pentru biologie, chiar și pentru chimie, însă la un moment dat toți senzorii mei interiori mă avertizau că nu sînt pe drumul vieții mele. Am regăsit atunci oaza mea de pace și bucurii alături de profesoara mea de arte din gimnaziu, doamna Pruteanu. Cînd părinții mei au înțeles unde îmi petreceam orele mele libere, uitînd de timp cu totul, s-au sfătuit cu doamna mea și au decis să-mi fie alături în călătoria vieții mele. Era dificil, chiar interzis pe atunci să schimbi profilul școlii în treapta a doua, adică pentru clasele  XI-XII, dar îngerii mei păzitori au decis că se poate face acest pas chiar cu o derogare ministerială. Țin minte și acum că dincolo de așteptarea, emoțiile părinților, frămîntările lor, chiar șicanele profesorilor care nu puteau crede că mă pot ridica la nivelul unor elevi care studiaseră din clasele de gimnaziu pentru acel examen de specialitate de trecere în treapta a doua, eu eram absolut transpusă în fața șevaletului la care, după orele de curs, pînă se întuneca, studiam după model portretul lui Moise, Scipio, Laocoon, Niobe, prietenii oricărui învățăcel aflat pe calea perfecționării. Mi-au fost alături și au crezut în mine, dar poate că au înțeles mai degrabă că nu doar plăcerea era motivul pentru care studiam cîte șase ore aproape zilnic pînă la epuizare, uitînd de foame, frig, de toate, pentru ca, la final, studiul meu „să iasă din pagină”, să aibă contrast, asemănare, proporție și restul de indicatori ai unui studiu bine făcut. Era vorba de drumul vieții. Schimbarea radicală în adevărul unui destin. Lucruri mari…

În copilărie aţi visat să deveniţi altceva decît ceea ce sînteţi în prezent?

Poate că mi-aș fi dorit să fac medicina ori cercetare în chimie. Cum spuneam, m-au pasionat domeniile acestea suficient cît să dau un examen de admitere la liceu la secția care pregătea elevii pentru aceste domenii. Dar drumul meu era altul.

Cine v-a încurajat să pictaţi şi cine au fost cei care v-au ajutat să deveniţi din ce în ce mai bună?

Desenam ca mod de comunicare, ca orice copil. Dar în clasa I-a, poate într-a II-a,  am observat că unul dintre colegii mei, fiu de arhitect, era foarte lăudat de doamna mea învățătoare, doamna Lateș, pentru desenele lui. Sincer, erau frumoase fiindcă păreau aidoma cărților poștale care circulau la vremea aceea. Asta văd eu cu ochii de acum, dar admirația inițială s-a transformat mai întîi într-un soi de ciudă, mai apoi într-un fel de ambiție și, gata, a pornit competiția. Abia prin clasa a V-a, cînd eram deja mai mari, domnul profesor Adrian Bocancea a fost primul meu profesor semnificativ în viața mea. La sugestia dumnealui și, desigur, inițiativa sa, am optat pentru programul integrat de artă oferit de Școala de Muzică din Suceava, prima formă de acest fel a viitorului Colegiu de Artă de astăzi. Grupul de profesori vizionari care au format în mod experimental domeniul plastic în cadrul acestei școli cuprindea și pe unul dintre cei mai importanți oameni din viața mea de plastician: doamna Mărioara Pruteanu. Pînă în clasa a VIII-a, alături de domnul Traian Cojocaru, am parcurs programa de învățămînt integrat de artă, mai precis cele opt ore săptămînale de specialitate, cuprinzînd studiul culorii, desenului, modelajului, istoria artelor și restul. Mai apoi, profesorii de la Liceul de Artă „Octav Băncilă” Iași. Uimirea lor a fost remarcabilă cînd eleva venită prin derogare ministerială la un liceu de profil vocațional de la unul real a urcat prima pe lista de admiși în treapta a doua. Puțină lume știe cît efort este în spatele unui asemenea rezultat. Dar așa era destinat să fie. Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, al cărui mîndru absolvent mă aflu, a însemnat o pregătire de trei ani în atelierul unui artist pentru care am o admirație totală: Vasile Chinschi. Au fost trei ani de muncă și învățăminte care descriu taina acestei meserii. Pregătirea era necesară pentru că și concurența era acerbă. Pentru anul în care am intrat în facultate, pentru cele șase locuri de la grupa de pictură de șevalet, au candidat 300 de concurenți. Am intrat avînd aceeași medie cu încă doi dintre colegii mei pe primele trei locuri. Grupa noastră: Doinaru Mircea, Lia Maria Doina, Daniela Năftănăilă, Mazilu Emanoil, Dana Oancea-Gheorghe și cu mine. Coordonatorul nostru de grupă a fost maestrul Vasile Grigore. Nu este singurul profesor maestru din anii de facultate. Sînt onorată să fi cunoscut și să fi fost studenta numelor mari în arta și critica de artă românească: Adina Nanu, Corina Popa, Dan Lăzărescu, Dan Grigorescu, Adrian Penda, Răzvan Teodorescu și încă mulți alții, pe care îi consider familia apropiată de ascendență spirituală. 

Dacă v-aţi fi născut la Paris, la Londra ori la New York credeţi că aţi fi avut mai multe şanse de afirmare?

Este supraestimată valența șanselor de afirmare. Nu am de unde să știu acest lucru, dar dacă destinul ar fi hotărît nașterea mea sub alte coordonate geografice, probabil că mi-ar fi oferit și uneltele necesare pentru desăvîrșire. Nu sînt adepta gloriei supreme. În societatea contemporană tendințele de selectare a orientărilor nu țin neapărat cont de valențele artistice clasice ori tehnice. Rareori se întîmplă acest lucru. Și apoi, să fii adulat și vîndut la prețuri exorbitante în timpul vieții poate să fie un lucru periculos. Aproape că iese din norma istorică.

Peisaj, natură statică, portret sau artă combinatorie?

Temele de studiu sînt diverse. Sigur că răspund provocărilor, în ultimă instanță un profesionist rămîne așa pînă la finalul vieții, dar cu timpul am devenit mai selectivă. Există temele de concept, axate pe idee, temă impusă, etc., dar există și studiul de atelier, în care transformarea plastică determină genul: peisaj, natură statică, portret….

Detaliu sau imagine de ansamblu?

Am redescoperit plăcerea detaliului pentru definirea ansamblului. Lumea ca structură fractală. 

Renascentism sau modernism?

În vremurile tulburi, de căutări și întrebări, artiștii au găsit întotdeauna ancoră în clasicism. Dincolo de definiții, clasică devine orice formă de exprimare mai coerentă decît discursul curent. Ne raportăm la clasici pentru a defini noile direcții. Prin reafirmare ori prin negare. Ca să răspund la întrebare, îmi doresc să găsesc un mod de exprimare plastică a crezului meu estetic printr-o formă coerentă, lizibilă și aproape de perfecțiunea clasică a Renașterii. Nu este nimic nou sub soare, poate doar felul în care facem afirmațiile are o șansă să fie.

Dacă aţi fi primarul Sucevei, care ar fi trei dintre măsurile pe care le-aţi lua pentru ca oraşul să arate mai bine?

Întrebarea de o sută de puncte. Sigur mi-aș dori ca profesioniștii artei să se bucure de o mai mare prețuire și nu doar atunci cînd sînt evenimente cu lustru electoral. Ne dorim o galerie de artă adevărată, ne dorim un muzeu de artă adevărat, ne dorim ocrotirea fiscală firească pentru oamenii urbei care chiar DĂRUIESC plusvaloare fără a cere mai nimic în schimb. Nu am subliniat cu majuscule din întîmplare.

Jupânu’

Fiţi sociabili!