Calităţile admirabile

Motto. Se dedică prietenului meu Radu Bercea, care şi-a lansat recent albumul „Confesiuni cromatice”.

Am aflat cu toţii, după 1989, despre chinurile şi umilinţele de neînchipuit la care au fost supuşi deţinuţii politici din închisorile româneşti în perioada stalinistă şi chiar după aceea.

Dar nu doar reeducarea prin experimentul Piteşti e în stare să ne îngrozească şi azi. La fel de degradantă – deşi fusese concepută ca o răsplată – îmi apare şi funcţionarea „vorbitorului familiar”, practicată la Canal şi descrisă de T. Mihadaş în „Pe muntele Ebal” (preluat de M. Stănescu). Citez: „Deţinuţilor foarte vrednici şi disciplinaţi li se acorda posibilitatea de a avea acces la trupurile soţiilor lor. Actul se petrecea în lagăr, în fostul birou al ofiţerului de gardă, amenajat în acest scop. Mobilierul era compus dintr-un pat de scînduri, un lighean, o găleată cu apă, un scaun şi un singur ştergar pentru toate femeile, aşezat pe speteaza scaunului. Lîngă uşă, afară, pe un scaun, stătea un gardian cu arma în mînă. Femeile şi bărbaţii se aşezau în faţa aceleiaşi uşi, încolonaţi pe două rînduri. Femeia era introdusă în camera cu pricina, iar „bestia”, ori „banditul” (adică soţul), înainte de a întreba de gospodărie, de casă, de copii, tremurînd de pofta posesiunii, se arunca asupra soţiei obosite de drum, o răsturna în patul acela comun şi… se potolea. Afară, la uşă, pe scaun, gardianul, ştiind bine ce se întîmplă înăuntru, se mişca agitat de pe o bucă pe alta, cu faţa scăldată într-un rîs tîmp. Uluită, luată prin surprindere, femeia se ridica de sub bărbat, scuturîndu-se şi potrivindu-şi ţinuta, ruşinată, uneori plîngînd. Unele se spălau în ligheanul infect, altele se ştergeau cum puteau (…) Această oroare se numea vorbitor familiar. Un lucru mai de ruşine nu cred c-a fost în stare să inventeze vreodată mintea omenească. Dar nu era o ruşine, era o favoare”.

După tratamentul la care fuseseră supuse, femeile ieşeau ruşinate, iar bărbaţii răspundeau cu sudălmi la întrebările obraznice ale celor care aşteptau la rînd. Primul care a beneficiat de acest favor, în vara lui 1950, a fost Țambalis, un deţinut care lucra în lagăr ca instalator, fost armator în portul Constanţa. L-a urmat Coloman Fuchs, care, nefiind căsătorit, şi-a chemat o prietenă din Bucureşti. Plăcerea de moment pe care reeducatul a resimţit-o i-a fost însă umbrită, după cîteva zile, de blenoragia pe care a contractat-o.

Fiind fruntaş în muncă, favorul i-a fost acordat şi lui Vangheli, un macedonean. Cînd gardianul a vrut să închidă uşa, el l-a oprit cu calm: „Vă rog, domnule sergent, să rămîie uşa deschisă. Ceea ce am de discutat cu soţia mea se poate şi cu uşa deschisă”. Şi cei doi au vorbit despre casă, despre copii… Întrucît deţinutul a refuzat cadoul pe care i-l făcea regimul, a fost stîlcit în bătaie şi trimis la „pedepsiţi”, pentru reeducare. Era o practică dezgustătoare iniţiată de Securitate, „una dintre marile ruşini ale Canalului” menită „să-i compromită atît pe deţinuţi cît şi pe soţiile lor”.

Alte forme de umilire şi pedepsire a deţinuţilor politici de la Canal erau izolarea, reeducarea şi… înfometarea. Deoarece chiar şi în mod obişnuit mîncarea primită în lagăr era un soi de lături, în timpul verii, deţinuţii prindeau şerpi, care se găseau în tufişurile de pe şantier. Dimineaţa, reptilele stăteau pe şina de cale ferată, la soare. Deţinuţii deprinseseră tehnica prinderii lor de la un italian, Fortunato, şi de la un ţigan, Antonescu. Şarpele era călcat cu piciorul în apropierea capului, iar cînd sălta capul pentru a muşca i se trecea o batistă prin gura căscată. Cînd o prindea, deţinutul trăgea de ea pentru a-i smulge dinţii. Dacă nu reuşea, repeta operaţia, iar dacă nici atunci nu izbutea, omul reteza capul şarpelui cu o unealtă, apoi îl băga discret în buzunar, pentru a nu fi văzut de turnători. Aceşti şerpi nu erau însă la fel de gustoşi ca acei proaspăt sacrificaţi, motiv pentru care erau păstraţi vii. Seara, deţinuţii fierbeau şerpii în gamelă, îi sărau şi îi mîncau. „Erau delicioşi ca păstrăvii şi foarte hrănitori”, scrie autorul citat. În dimineaţa următoare, unsoarea care se depunea pe fundul gamelei era întinsă pe sfertul de pîine. Carnea de şarpe aducea astfel un aport salutar de proteine, care îi întrema pe deţinuţi şi îi ajuta să reziste muncii istovitoare. Într-o seară, în urma unui denunţ, la poarta lagărului a avut loc o percheziţie amănunţită. Cum sacii de hrană şi buzunarele erau pline de şerpi, aceştia au fost eliberaţi printre picioarele deţinuţilor şi gardienilor, care i-au înjurat pe „bandiţi” şi i-au lovit cu pumnii şi cizmele, în vreme ce ofiţerul politic Toma Chirion le-a ţinut o predică despre „demnitatea umană şi despre ruşine”. Vinovaţii au fost trimişi pentru două săptămîni la munca cea mai grea, în carieră, în schimbul de noapte, iar ca hrană au primit raţia zilnică de penitenciar (un sfert de pîine şi două polonice de zeamă subţire).

Dar cortegiul de umiliri şi pedepse diabolice aplicate acestor nevinovaţi e mult mai lung şi greu de descris, darămite de suportat. De aceea, seninătatea şi puterea de a-şi ierta torţionarii specifică acestor martiri (avem, din fericire, între noi un exemplu viu, artistul plastic humorean Radu Bercea) mi se par calităţi admirabile, îngereşti.

 

 

Fiţi sociabili!