Budescu „la ofertă”

Scriu acest articol la miezul nopţii, imediat după fluierul final al meciului Stelei cu Hapoel, care consfinţea calificarea singurei noastre echipe rămase în Europa pentru sezonul de primăvară, chestie oarecum surprinzătoare, cu atît mai mult cu cît a fost reuşită după epuizarea a doar două treimi din timpul regulamentar de joc în grupe, mai rămînînd de disputat încă două meciuri pînă la încheierea acestora. O performanţă, aşadar, remarcabilă, la care cîrcotaşii ar putea mîrîi că a fost o grupă slabă, că după trei victorii ne-am făcut de rîs cu un egal acasă, că una, că alta, că… Realitatea însă e mult mai simplă: Steaua joacă în şaisprezecimile Europa Legue, iar ăsta e un lucru remarcabil. Din toată povestea, cel mai cîştigat iese patronul, care probabil că va vinde unul sau mai mulţi fotbalişti la preţuri aflate în permanentă urcare, în directă legătură cu parcursul european al echipei. Ciudat e că marfa cea mai căutată, numitul Alibec, nu numai că n-a strălucit nici de data asta, dar a ieşit în hohote de plîns de pe teren, ceea ce arată oarecare slăbiciune de caracter, total nepotrivită cu eventuala sa angajare în Anglia. Chiar dacă preţul e mare pentru noi, cele vreo 10 milioane nu reprezintă mai nimic pentru oricare club englezesc, aşa că sînt convins că Alibec pleacă, cu tot jocul lui slab de joia trecută. Foarte haios a fost prietenul său, Budescu, excepţional din nou, şi care la final, întrebat dacă nu crede că „i-a luat faţa lui Alibec” şi că ăia veniţi să-l urmărească pe acesta s-ar putea reorienta, a zis una tare: „Nu cred, chiar dacă preţul meu e mai mic, de numai 3 milioane. Eu sînt la ofertă!”. Ofertă, neofertă, dacă pe Alibec dă cineva 10 milioane, atunci în mod cert Budescu face măcar 25. Mai licitează cineva?

 

 

Fiţi sociabili!