Bucovina Rock Castle VI / Trădătorii Andi şi Mihnea

Andi DrăguşanulCa mai întotdeauna în ultimii cîţiva ani, Ion Drăguşanul mi-a întins o nadă, invitîndu-mă pe la o marţi pe-nserate, săptămîna trecută, să-i văd pe Zicălaşii pe care i-am tot ratat de cînd existăm pe lumea asta şi eu, şi ei. Zice Ion: „Dacă tot vii, să ştii că vor cînta şi Andi cu Mihnea Blidaru într-un program acustic de mare calitate”. Aha, deci asta era chestia. Ca atare, evident că programul meu demenţial m-a împiedicat şi de data asta, poate a şaptea sau a opta, să-i văd/ascult pe Zicălaşi, dar de-un unplugged cu capii Festivalului Rock tot m-am învrednicit, cumva la mustaţă, fiindcă am ajuns exact cînd făceau ultimul sound check, cam cu un minut înainte să înceapă. În parc, unde cîntă fanfara, în chioşcul ăla, erau ei doi, două chitare şi, desigur, o trompetă. Mă întrebam ce-or să cînte. Şi cum. Fiindcă e greu de presupus că doi rockeri, chiar „alternativi”, pot alterna ceea ce fac de obicei cu ceva care e… cu totul altceva! Dacă n-aţi fost acolo, nici n-o să puteţi înţelege exact ce vreau să vă spun, anume că agitaţii ăştia doi, care-şi fracturează corzile vocale la fiecare cîntare „normală”, pot sta liniştiţi pe scaune vreo 80 de minute, timp în care cîntă nişte chestii atît de blînde, atît de „soft”, încît „A Working Class Hero” a lui John Lennon părea ceva metal pe lîngă celelalte. Peste toate, vocile li se armonizau atît de bine încît nici măcar trimiterile la Simon & Garfunkel nu păreau deplasate, mai ales că timbrul natural niţel răguşit al lui Andi e adesea identic cu al lui Art Garfunkel. Lume puţină, vreo 60 – 70 de suflete, dar absolut toate încîntate. Bine că n-au fost pe acolo obişnuiţii BRC, că i-ar fi acuzat de înaltă trădare. Eu îi acuz doar că nu fac mai des chestia asta minunată.

 

 

 

Fiţi sociabili!