Bucovina Rock Castle, ediţia a VI-a – Capătul, nu şi mîntuirea

Bucovina Rock CastleAşadar, seara finală a debutat cu Nava Mamă, nişte clujeni, puştani cu doar doi ani de activitate, dar buni de tot, a continuat cu Blazzaj din Timişoara, cu un Octavian „Vita” Horvath impecabil vocal, apoi cu bucureştenii E.M.I.L. al căror funk-rock mie mi-a plăcut enorm, iar penultimii au venit belgienii Antwerp Gipsy-Ska Orchestra, aşteptaţi cu emoţie şi oarecare îndoială de multă lume, în ideea că muzica ţigănească era greu de presupus că va avea priză la rockeri. Numai că ţiganii sînt muzicieni pînă în rărunchi, astfel că după trei piese pur ţigăneşti au dat-o pe de toate: rock, funky, chiar niscai rap, totul în nişte combinaţii încîntătoare, la care publicul a răspuns absolut entuziast. În sfîrşit, Viţa de Vie, cu un Adrian Despot uşor ofuscat la adresa mea, fiindcă după ce i-am cerut să-mi confirme datele de pe foaia de prezentare, s-a înfuriat că n-am spus tot ce scria acolo. De ce? Păi, fiindcă Mihnea Blidaru mă rugase să fac speech-ul de încheiere cum cred, iar pe Viţa de Vie să nu-i mai prezint cu amănunte, ora fiind tîrzie, iar lumea cunoscîndu-i foarte bine şi fără prezentarea mea. De aici, o criză de isterie a lui Despot, cred că fără nici o justificare, din moment ce pe el însuşi îl prezentasem ca pe veritabilul erou de la Colectiv, unde realmente salvase vieţi, fapte pentru care cred şi acum sincer că merită elogiat veşnic. Concluzii: a fost o ediţie excepţională, cu o audienţă imensă şi entuziastă, desfăşurată în spiritul unei civilizaţii absolute: n-au fost nici accidente, nici incidente, dacă exceptăm isteria provocată de o mînă de presupuşi slujitori ai Domnului, de fapt doar nişte instigatori la ură şi intoleranţă, şi pentru care cultura este probabil doar cea de păpuşoi ori barabule. Mi-aş fi dorit ca într-un final să fi ieşit din nou în media şi să declare cinstit şi fără patimă că s-au înşelat şi că ceea ce li s-a părut a fi întruchiparea Satanei era de fapt doar un grup de intelectuali suedezi care practică o formă de artă muzicală pe care domniile lor nu o înţeleg şi/sau nu o acceptă. Iar adepţii Satanei din rîndul publicului, adică nişte adolescenţi la fel de frumoşi şi de luminoşi, mi-au adus la scenă un total de patru portofele cu mulţi bani, carduri şi documente personale care toate s-au reîntors la păgubaşi, la fel ca cele trei ceasuri şi şapte telefoane mobile, unele de zeci de milioane. Să-i fi instigat însăşi Satana la gesturi atît de nobile sau o fi, naibii, vorba despre altceva? Prin asta, toţi acei minunaţi „satanişti” sigur s-au mîntuit. Nu sînt convins însă că şi sfinţiile lor…

 

 

Fiţi sociabili!