Puţintică răbdare, stimabililor!

Abia instalat la Cotroceni, noul preşedinte a început, iată, să provoace dezamăgiri, ca o prea jinduită mireasă, aproape repudiată de familia mirelui în plină lună de miere. Nemulţumiţii sînt, evident, unii dintre aşa-zişii lui susţinători, mai bine zis aceia care-şi arogă merite necuvenite în victoria sa şi clocesc, ca urmare, aşteptări şi pretenţii.

Sindromul valah al omului providenţial, al voievodului salvator – despre care am mai scris aici – a ajuns prea repede în faza lui acută, febrilă. Tot soiul de Casandre deplîng lipsa zăngănitului de săbii între puterile statului, iar orice întîlnire „off the record” între preşedinte şi premier le aduce în pragul furiei. E drept că din totdeauna, pentru mulţi analişti, oameni de presă şi politicieni, „no news, bad news”, însă graba unora de a califica, specula şi de a închipui tot soiul de trădări şi înţelegeri oculte mi se pare momentan inutilă, ca orice concluzie pripită.

La interesanta emisiune de la TVR a colegului nostru Sorin Avram, Mircea Dinescu – ce nu poate fi suspectat de partizanate profitabile, ci doar de sinceritate – denunţa şi el, in stilu-i inconfundabil, această pace între Palate. În vreme ce alt invitat al lui Sorin, Doru Buşcu, constata, inteligent, inconsistenţa şi inconsecvenţa doctrinară şi morală a majorităţii partidelor, partiduleţelor şi alianţelor noastre politice, de prin anii ’90 pînă în prezent.

Aşa este! „Poligamia” – adesea „în contra naturii” – celor mai multe dintre încumătririle la guvernare ar pune la grea încercare pînă şi pe un specialist în teoria combinatorie. Acum, constatăm iarăşi o nouă înmugurire a aripilor şi aripioarelor politice, tendinţe de evadare din pluton ori de divizare interesată a formaţiunilor mici, etern oportuniste. În loc să se cureţe, să se limpezească şi întărească, la noi, partidele se înmulţesc, ca anumite nevertebrate, prin… diviziune.

Aceste fenomene împiedică, amînă „sine die”, trîmbiţatul, dar în fond necesarul proces de cristalizare, coagulare organizatorică şi delimitare programatică a cîtorva formaţiuni politice puternice, reprezentative şi mai ales consecvente în demersul lor. Dar, mai grav, împiedică salutarul proces de eliminare a impostorilor şi fripturiştilor din politică. Revenind la Iohannis, e evident că orice conducător lucid are nevoie de un timp pentru a cunoaşte şi folosi pîrghiile, butoanele funcţiei sale. Iar „neamţul” ştie, probabil, riscul denunţat de două vechi zicale: „graba strică treaba” şi „decît codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. Totodată, pripeala celor care – fără a propune soluţii, programe şi echipe constituite, competente – strigă „dă-te tu la o parte să mă aşez eu” nu mi se pare firească în acest moment. Las deoparte faptul că „pofticioşii” ignoră că asemeni preşedintelui – a cărui victorie şi-o asumă şi revendică prea mulţi neaveniţi -, şi guvernul are legitimitate politică, electorală. Riscul constă în aceea că repetarea, permanentizarea practicii de a „trînti” guvernul prin racolarea de trădători, de mercenari – folosită, e drept, şi de actuala Putere – va îngropa, practic, reforma de fond a păturii conducătoare. Mai grav, va hrăni clientelismul şi compromisul, şi va eroda definitiv valoarea, rolul votului partinic: de ce aş mai vota un partid sau altul, dacă văd că mereu unii parlamentari se „culcă”, asemeni unei tîrfe de lux, cu cine dă mai mult? Pentru că, oricît am încerca să stopăm migraţia politică vizibilă, racolarea subterană şi vînzarea votului vor lucra precum un cancer ascuns, dar incurabil.

De aceea mi se pare ciudat că unii comentatori, dar şi politicieni sînt derutaţi şi chiar iritaţi de încetarea bubuiturilor tunurilor cu vorbe grele şi ironii între Palate. Cum adică, politică fără înjurături!? Nu-i normal! Asta da grea moştenire, meteahnă. Asemeni unor copii crescuţi de părinţi care îşi aruncă zilnic sudalme, îşi dau palme şi lovituri la ţurloaie, pe sub masă – şi pe care liniştea şi dialogul calm, raţional îi isterizează în loc să-i bucure – aceşti domni sînt cuprinşi de o tristeţe grea, deja transformată la unii în depresie bipolară. Încît – om paşnic şi răbdător cum sunt – eu cred că dictonul acestor zile nu ar trebui să fie „dacă vrei pace, fă război!”. Ci mult mai simpaticul: aveţi puţintică răbdare, stimabililor!

 

 
 
Fiţi sociabili!