BRC 2017, final grandios

Ca mai mereu, ultima seară de Festival este şi cea mai grea, nu fiindcă s-ar produce cine ştie ce evenimente neprevăzute, ci pur şi simplu deoarece urmează să se termine o nouă ediţie, iar nouă nu ne mai rămîne decît să începem să facem „A.M.R”-ul pînă la următoarea. Ceea ce pare de-a dreptul neverosimil este că deja am traversat şapte ediţii, la anul urmînd să ne vedem pentru a opta oară în şanţul Cetăţii. Au deschis seara despărţirii cei numiţi Unflicted, grup înfiinţat cu doi ani în urmă la Bucureşti. O prestaţie rezonabilă, urmată de cea a constănţenilor White Walls, grup cu multe performanţe în palmares, cea mai importantă fiind cîştigarea competiţiei naţionale „Global Battle of the Bands”, ceea ce i-a dus în finala mondială de la Kuala Lumpur din anul 2011. Trecerea către capetele de afiş a făcut-o Dirty Shirt, un grup absolut minunat, izvorît din… Seini, Maramureş, ceea ce mi se pare absolut senzaţional. Trebuie să spun că au fost poate cea mai plăcută prezenţă din întreg Festivalul, combinaţia de metal cu muzică populară, totul punctat cu mult umor, fiind apreciată entuziast de tot publicul. Despre Kempes ce să spui? Poate doar că a rămas şi el surprins că puştimea din faţa sa îi cunoştea piesele la fel de bine ca el însuşi şi că le-a cîntat de la cap la coadă mai bine decît ar fi făcut-o părinţii celor prezenţi, cei care l-au cunoscut pe Ovidiu Ioncu „Kempes” încă din anii ’80. În sfîrşit, Uli Jon Roth, legenda vie, chitarist la Scorpions în perioada 1974 – 1978, un muzician enorm, un chitarist, un profesor de chitară, un inventator de chitară (celebra „Sky”) şi un om cît se poate de plăcut, ca toţi marii artişti ai lumii. Am discutat preţ de vreo 15 minute cu el, mi-a dat voie să spun absolut ce consider eu că trebuie spus în prezentare, aşa că am fost destul de scurt şi, ceea ce în mod vădit i-a făcut mare plăcere, am încheiat anunţînd că urmează Uli Jon Roth… and Roll!

Fiţi sociabili!