Boieri au fost, baroni sînt încă

Procesul de modernizare a ţărilor române, intensificat în zorii secolului XIX, a fost unul dificil şi îndelungat, întins pe mai bine de un veac şi împlinit, parţial, abia în perioada interbelică. Conjunctura politică internă şi externă, dar şi reacţia instinctivă de respingere a schimbării, datorată conservatorismului de tip balcanic al păturii conducătoare, au contribuit la această naştere dificilă, urmată de o „copilărie” grea, umilă.

Între alte paradoxuri, istoria ne oferă şi aceste „epoci în oglindă”, adică etape, procese şi perioade ce par a se repeta. Altfel spus, de ce am crede  – Brucan dixit! – că democratizarea şi europenizarea României ar dura azi mai puţin, ar fi mai uşoare? Metehnele, năravurile specifice sînt adînc înrădăcinate în firea unui popor.

Studiile publicate de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (la care vom mai face referire în acest ciclu de articole) ne oferă delicioase exemple ale specificului naţional în constituirea şi funcţionarea structurilor de putere. Citind, de pildă, însemnările unui secretar domnesc (d’Hauterive) realizăm că raporturile, dependenţa reciprocă dintre domnitor şi boieri – dintre puterea centrală şi cea locală, am zice azi – sînt asemănătoare celor contemporane! Cînd folosim în loc de „boier” termenul uşor exagerat şi străin de „baron”.

„Boierii, atît de umili cînd stau în picioare şi cu capul gol şi care tremură cînd vorbesc cu Măria Sa Vodă, îşi bat joc în sinea lor de el cînd ies de la curte, spun felul lor de a gîndi unor persoane, care îl vor repeta domnului. Iar zisul domn se teme mai mult de ei decît este el temut de aceştia. Îi plăteşte ca să tacă, acordînd dregătorii tuturor celor care nu-i stau la inimă şi nişte lefuri prietenilor, care ar muri de foame dacă n-ar avea putinţa să-l fure, cînd nu le oferă chiar el mijlocul de a putea fura Moldova”.

Nesmintită – deşi au trecut de atunci 200 de ani – a rămas şi priceperea, arta dregătorilor de a tergiversa cît mai mult (din interese personale ori de grup) luarea unor decizii benefice pentru obşte, pentru ţară. Ca să se reunească, să dezbată, demnitarii se lasă îndelung rugaţi, trebuie mereu împinşi de la spate. Pitace domneşti după pitace le cer, îi imploră să vină la slujbă, să ia seamă de atribuţiile dregătoriei, nu numai de foloasele ei. Intenţiile reformiste ale unui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) au eşuat deoarece dregătorii le-au sabotat, nu prin refuz făţiş, ci prin delăsare şi tergiversare. Proiectul de Cod al lui Vodă Caragea (1812-1818) are nevoie de doi ani numai pentru a ajunge să fie citit de boieri şi de încă unul pentru a fi adoptat. Domnul, excedat de diversiunea tăcută a Divanului, dă un pitac în care avertizează că „împotrivă vedem că s-a făcut prea multă întîrziere” şi cere „cu de adinsul să arătaţi toată rîvna şi silinţa spre a săvîrşi, fără cîtuşi de puţină zăbavă a acestui lucru obştii folositor şi care priveşte şi pe a dumneavoastră laudă”. Toate aceste răbdătoare demersuri fiind în zadar, Domnul ajunge pînă la a face Divanului un program de lucru obligatoriu. Insistenţe, rugăminţi, tertipuri diplomatice domneşti pe de o parte, amînări şi „jocuri politice” pe de alta, cea a boierilor.

Nu vi se pare, pe alocuri, că lecturaţi un reportaj despre – e doar un exemplu –  febrila activitate a Consiliului Local Suceava? Efortul de „ridicare”, de europenizare – cum îl numim azi – a fost declanşat, diseminat în arhaica societate moldo-valahă de către spiritele tinere ale vremii încă din anii 1800. Dar a prins, prinde încă foarte greu rădăcini solide, sănătoase. Şi este încă departe de a da muguri, roade. O constatăm cu tristeţe astăzi. Dar, despre primele tentative şi demersuri – publicistice, civice, politice – de „evadare din Orient” vom vorbi în numerele viitoare.

 

 

Fiţi sociabili!