Blues-ul e, uneori, de tristețe

Promiteam săptămîna trecută că voi acorda spațiul din acest număr unui eveniment care urma să se petreacă, și care chiar s-a petrecut online, fix la ora anunțată, în ziua în care ar fi trebuit să se desfășoare live. Ei bine, ceea ce a reușit Bobby Stroe este absolut remarcabil, adică să producă un Festival de Blues… fără cîntăreți, fără public, ba și (culmea culmilor!) fără bani! De altfel, Bobby, cu umorul său inconfundabil, mi-a comunicat că e prima ediție la care, financiar, n-a ieșit pe minus!

Ce pot să spun eu, spectator profesionist, despre un festival la care… am participat, ca toți ceilalți, în lipsă!? Aș zice în primul rînd că m-a bucurat reîntîlnirea cu mulți oameni dragi mie, unii chiar foarte tare: Vali Răcilă, fără care Festivalul cred că nu ar avea nici un farmec, Mircea Ruși, adică Joe Russi, poate cel mai mare performer român al genului (alături de Nightlosers, desigur) care dacă ar fi rămas român, în loc să devină norvegian, nu ar fi ajuns să primească onorurile absolut meritate de care a avut parte dincolo, Cyfer (mereu surprinzător, de data asta tocmai din Sri Lanka), al cărui timbru vocal e mai Hendrix decît Hendrix însuși, și cînd vorbește, nu doar cînd cîntă, Leslie Smith, doamna aceea din New Orleans, care a scris despre mine cele mai frumoase cuvinte scrise despre mine vreodată („a guy who knows a lot of stuff about a lot of stuff” – săru’ mîna, Leslie, te aștept cu drag anul viitor), alături de care eram, împreună cu Hanno Hofer și Raul Kusak, pe terasa Arcașului, anul trecut, cînd a primit cumplita veste (care ne-a distrus pe toți cei de acolo) că tocmai murise prietenul cel mai bun al tatălui ei, dar și fostul ei… baby-sitter, enormul Dr. John, adică Mac Rabennack. Peste toate, m-a bucurat foarte tare s-o văd și să o aud pe Alex Cuza cu vocea-i minunată, pe care însă vreau neapărat să o revăd de-adevăratelea, pe scena Festivalului, la anul.

În fond, cît mai e pînă la anul? Fix un an, nu-i așa? Cînd sper să ne bucurăm din nou, uitînd preț de cîteva zile că blues-ul e, mai ales, despre tristețe. Pînă atunci, dacă ați ratat ediția 2020 a Festivalului, căutați-o pe YouTube. Merită.

Fiţi sociabili!