Bilionul de sticle

„Folclorul « sugativelor » celebre este dominat de artiști. Printre aceștia, cei mai mulți provin din SUA, deoarece acolo zvonurile despre obiceiurile umbroase ale personalităților nu pot fi ținute în frîu.

Printre vedetele de la Hollywood îi găsim pe mult iubiții Humphrey Bogart (decedat timpuriu, bolnav de ciroză) și Richard Burton, pe Dean Martin și Frank Sinatra (parteneri în multe filme), pe Peter O’Toole, Errol Flynn și Oliver Reed. Pare greu de crezut, dar patima pentru alcool nu prea le-a afectat cariera multora dintre aceștia, deși nu se cunoaște cu precizie cît de mult savurau. Dintre cîntăreți sînt citați Janis Joplin și Jim Morrison (ei mai adăugau, probabil, și ceva droguri). Printre scriitorii de faimă mondială îi găsim pe Hemingway, Paul Verlaine, William Faulkner, Oscar Wilde, Serghei Esenin, Alfred Jarry și Arthur Rimbaud, iar printre pictori pe inestimabilul Vincent van Gogh.

Lista poate că este nedreaptă cu alții care și-au făcut un prieten de nedespărțit din paharul cu whisky, absint sau coniac, dar cu mai multă discreție. Ciudat este că printre sportivi – mult mai puțini – se află doar Paul Gascoine, jucător de fotbal englez extrem de îndrăgit în ultimii ani și care și-a încheiat cariera în… China și celebrul George Best, decedat la mai puţin de 55 de ani. Nu băutura le-a adus gloria, dar se pare că și celebritatea produce o angoasă care se poate topi în alcool. Nu este cazul să verificați această ipoteză. Trăiască apa plată cu lămîie!” (Paul Ioan).

Bloody Mary. Rețeta lui Hemingway: două cești mari de vodcă rusească, 100 ml. suc de roșii rece, 50 ml. suc de lămîie, o lingură de sos Tabasco ori Worchestershire, un praf de sare de țelină, un praf de piper negru măcinat. De multă vreme combinația de vodcă cu suc de roșii era des folosită ca aperitiv. „Nașul” ei se pare că a fost barmanul „Pete”, de la „Harry’s bar” din Parisul nebun al anilor 1920-1930. Se spune că Pete i-a dat acest nume în anul 1921, inspirat de celebra actriță – atunci la modă – Mary Pickford. 20 de ani mai tîrziu, Hemingway pretindea că el a introdus băutura în Hong Kong, unde „a fost cel mai important factor, poate cu excepția armatei japoneze, care a dus la căderea acestei colonii a coroanei engleze”. Rețeta scriitorului umple un ulcior întreg, „căci altfel, o cantitate mai mică n-ar fi bună de nimic”. Se așează o bucată mare de gheață într-un ulcior. Trebuie să fie o singură bucată mare, astfel băutura rămîne rece, dar nu se lungește cu apă. Se amestecă totul și se agită puternic. Dacă este prea tare, se mai adaugă suc de roșii ori, în caz contrar, niște vodcă. Hemingway recomandă să adăugăm ceva mai mult sos Worchestershire dacă vrem să evităm mahmureala de a doua zi (e vorba, totuși, de un ulcior, nu de un pahar de „Maria cea sîngeroasă!”).

Gin tonic. Rețeta lui Hemingway: două degete de gin Gordo’s (E. H. a scris că această marcă de gin „poate să întărească, să calmeze și să cauterizeze, practic, orice rană interioară sau exterioară), apă tonică Schweppes, lămîie. Se toarnă ginul într-un pahar înalt, plin pe trei sferturi cu gheață. Se umple paharul cu apă tonică. Se adaugă lămîia și se agită.

Și pentru că prea multă băutură strică – ori fie și pentru că ea este un ingredient al celebrei Cuba Libre!? – să ne amintim, în final, de cea mai cunoscută băutură răcoritoare: Coca-Cola. Simbol al puterii Americii, băutura cu cafeină era grosier ironizată în timpul războiului de puterile Axei (Germania și Japonia: „singurele contribuții ale Americii la civilizația lumii au fost guma de mestecat și Coca-Cola”), apoi de sovietici. În timpul negocierilor pentru împărțirea Germaniei, generalul Jukov – ce adora această băutură – l-a rugat pe Eisenhower să-i facă rost  – ca să nu se prindă Stalin, care deja „îi purta sîmbetele” gloriosului să general – de un stoc de Coca-Cola incoloră, care să semene la aspect cu vodca. În urma solicitării președintelui Truman, compania a realizat acest sortiment, care i-a fost livrat, discret, rusului, în sticle de formă cilindrică (deosebită de cea clasică), avînd un capac alb și o etichetă pe care trona steaua roșie sovietică! În 1962, după ce pierduse alegerile, viitorul președinte Nixon s-a aliat cu marele concurent, Pepsi, devenind ambasadorul (bine remunerat!) acesteia. Cum Pepsi nu era asociată cu „imperialismul”, aceasta a putut să penetreze dincolo de Cortina de Fier. În 1965 a deschis linii de fabricație în România și ulterior, cu ajutorul lui Nixon, și-a extins piața și în URSS. Coca-Cola și-a luat revanșa după căderea Zidului Berlinului, ca simbol al democrației și libertății, iar după mijlocul anilor 1990 a întrecut definitiv Pepsi, inclusiv în ţările fostului bloc sovietic. Azi, compania furnizează 3% din necesarul de lichide de pe glob. Este băutura secolului XX, cu tot ce reprezintă ea: dominația americană, triumful capitalismului și globalizarea. Premoniția din 1997 a lui Robert Goizueta, președintele companiei-simbol, s-a dovedit adevărată: „În urmă cu un bilion de ore, a apărut viața pe Pămînt. Cu un bilion de minute a apărut Creștinismul, cu un bilion de secunde a apărut Beatles. În urmă cu un bilion de sticle de Coca-Cola a început ziua de ieri”.

Acesta a fost „serialul” meu despre băutură sărbătorească, despre soluții de dezmahmureală și puterea de a continua (să trăiești și să speri la mai bine). Îl închei dorindu-vă – de-a lungul întregului an – „petrecere frumoasă, dar și pohmeleală eficientă”. Folosesc termenul citat împrumutat de la frații noștri basarabeni, ce vine de la „pohmalî” (a te drege, în rusește). Să aveți un an suportabil!

Cezar STRATON

Fiţi sociabili!