Bătaie de tun, bătaie de joc

La o săptămînă de la intrarea în vigoare a acordului de  la Minsk, presiunea rusească a devenit şi mai acerbă. Nu e de bine. Să dea Domnul să mă înşel! Iar pesimismul meu – hrănit de istorica dominare şi eterna jinduire a zonei noastre de către ruşi – să fie infirmat. Mă tem că rusul nu se lasă. Nu-i stă în fire! Putin ştie bine că dacă vrei pace, trebuie să faci război, să ameninţi!

Istoria relaţiilor noastre cu expansioniştii slavi ne impune două evidenţe. Prima – o spune şi porunca lui Ştefan către urmaşi, aceea de a nu închina ţara „muscalilor” – că turcii, „păgînii”, au fost nişte „parteneri” care au respectat condiţiile asumate: Ţările Române n-au fost niciodată paşalîc (sovieticii, însă, ne-au făcut comunişti cu forţa). A doua:  ruşii ne-au pus cizma pe grumaz de 12 ori (!) în ultimele două secole. Fără somaţie, fără explicaţii. A nu se înţelege că exacerbez pericolul unei ocupaţii propriu-zise, militare. Azi, „cucerirea”, dominaţia au căpătat forme mai subtile, preponderent financiare, de resurse, de influenţă. Însă, „istoricul” tratat  de la Minsk e, deja, cred, un proiect ratat, un simplu joc de-a „şoarecele şi pisica”. Iar „motanul” Putin pare mai decis – chiar decît Stalin – să ducă la împlinire testamentul lui Petru cel Mare! Accesul neîngrădit  la „mările calde”, gurile Dunării fiind obsesii personale recunoscute fără echivoc de el. Şi uneori (deşi e dureros să o recunosc), nici măcar nu-l pot acuza de lipsă de argumente logice!

Uitaţi-vă ce se întîmplă în Republica Moldova, ori la prietenia, frăţia de ultimă oră (de fapt una istorică) a Moscovei cu Budapesta! De la Lenin (prin Bela Kun) pînă la Hitler (şi el un „patriot”, un salvator în ochii nemţilor epocii lui), mereu Transilvania a fost „calul troian” cu care cei „mari” ne-au şantajat, jucat, ameninţat. Iar noi, acasă, sîntem intoxicaţi, mediatic, cu dosarele „prostituatelor de lux” din showbiz şi nu numai. Doar o nouă şansă, norocul nostru istoric ar putea repune România de azi pe harta Europei civilizate, apărată definitiv de tsunamiul slav. Ce ar putea face, însă, Occidentul (prea „democrat”? prea divizat? prea dependent?) în faţa Ţarului?

Să privim, însă, în ograda noastră, românească! Acum vedem clar efectele lipsei acelei strategii de ţară, a unui proiect naţional trans-politic şi supra-electoral: neputinţa unei clase politice necalificate, şovăielnice şi corupte de a zidi ceva solid. „Ai noştri, ca brazii” sînt mereu la cheremul conjuncturii, al „pomenii” şi milei. Ieri estice, azi, vestice: prin NATO („las’ că ne apără americanii!”), prin tranchilizarea dată de o formală apartenenţă la UE. Deşi tocmai în asemenea condiţii de criză la fruntariile lumii stabile, civilizate, „ai noştri” – vorba vine, ei nu sînt „ai noştri” – ar trebui să „speculeze” inteligent – în cel mai nobil sens – oportunităţile actualei crize geopolitice: prin intrarea în Schengen, investiţii străine, eradicarea corupţiei. Şi, mai ales, prin  promovarea exclusiv a competenţei şi onestităţii de sus pînă jos, în locul cumătriilor politice ce au generat actuala generaţie de decidenţi: lacomi, oportunişti, obedienţi, fără viziune. O ţară bogată, puternică, e primită la masa celor mari. Una sărăcită e mereu „ciuca bătăilor”. Bătaie de tun, bătaie de joc… Azi toţi politicienii vorbesc non-stop despre urgenţa unor proiecte de ţară: pe infrastructură, educaţie, sănătate, etc. Dar, de fapt, fiecare dintre ei are scopuri, ţinte, interese personale ori de grup.

Cred că ar cam fi vremea să ne asumăm istoria adevărată, pentru a învăţa din ea. A trecut, definitiv, epoca în care îi puteam confrunta direct, cu sabia , cu furca şi cu coasa  pe „cei mari”. Dar şi atunci o făceam cu şiretenie, speculînd deştept mlaştina, ceaţa, „rîul, ramul”. Iar eternul  „Papă” – azi cu alte nume, identitate – îl tot felicită pe vremelnicul voievod de la Dunăre – fiind, el, pontiful, prea ocupat cu gestionarea bordelurilor Vaticanului – fără, însă, a-i trimite „atletului lui Hristos” bani ori oşteni. În trecut, totuşi,  am cîştigat inteligent, din confruntarea imperiilor.

Toate marile „ore astrale” ale istoriei noastre – dubla alegere a lui Cuza, 1877, Marea Unire, chiar şi recuperarea Transilvaniei după război – au fost obţinute prin jertfe, dar încununate genial prin diplomaţia subtilă a unor români „speculanţi”. Doar că ei „speculau” pentru Ţară, nu doar în folosul lor. Nişte patrioţi. Vai, scuzaţi! Ce cuvînt inutil, prăfuit am putut rosti…

 

Fiţi sociabili!