Bani, bani şi numai bani

Iată că a sosit, tiptil, un nou an: 2014. Care a început, cred, mai tern, mai ceţos decît cei care l-au precedat. „Niciodată iarna (cu prea aşteptatele ei sărbători) nu-mi fu… mai urîtă”, îmi vine să parafrazez un vers clasic, un vers solar, optimist în forma lui originală. Cum, de altfel, încrezători şi îndrăzneţi în visare încercăm – oarecum naiv, reflex – să ne arătăm, prefacem a fi, la cumpăna anilor. Croind mereu noi planuri şi începuturi – de regulă ratate, uitate – din „cuţite şi pahare” festive. Încăpăţînîndu-ne să credem în mai bine, în mai frumos, în mai multă iubire şi solidaritate. Captivi pe veci unor automatisme mintale exersate pînă la oboseală şi saturaţie, apoi uitate, dar reînviate în fiecare final de decembrie. Pînă şi Natura, vremea de afară se arată potrivnică bucuriilor de sezon, fără a putea spune dacă aceasta e o pedeapsă ori o formă de empatie celestă, o imagine în oglindă a stărilor noastre sufleteşti mîloase, spălăcite, confuze. Poate de vină sînt propria uzură, îmbătrînirea, blazarea, poate că ar trebui întîi ca fiecare să căutăm speranţa în sinea, în mintea, sufletul şi faptele noastre, în relaţia cotidiană cu anturajul nostru proxim. Trebuie să ne asumăm desigur rugina, rutina, deoarece nu e firesc să ne punem toate durerile, eşecurile, tristeţile, pe seama Guvernului, ocultei mondiale ori… încălzirii globale! Dar, dincolo de ego, de individual, constat an după an, în general, secarea izvorului pur, viu, copilăresc al bucuriei sărbătorilor. Faptul că zilele importante, de trecere, pragurile temporale nu ne mai sînt trepte pe o spirală ascendentă spre mai bine, spre certitudini, ci simple escale calendaristice pe o linie şerpuită, ezitantă, ce se tîrăşte spre nicăieri: viaţa noastră. Nu pot să nu observ un fenomen: un soi de întunecare, de lehamite şi de resemnare cuprinde (cu toată – ori  taman dovedită de – ritualica, grotesca ghiftuială bianuală) societatea românească. Un fapt, un semn aparent banal al rătăcirii noastre în mlaştina ce ne devine prezentul: observ – Crăciun după Crăciun – că în cartierul meu cu case şi grădini (deci, şi cu vecini care se salută) numărul copiilor care vin cu colinda e tot mai mic. Acum au fost doar cîţiva. Escortaţi discret, pînă la poartă, de părinţi ori bunici – de frica haitelor de dulăi ce continuă să terorizeze (pînă cînd!?) cartierele mărginaşe -, copiii megieşi ne încîntau cu glasurile lor  pure, de clopoţei… noi aşteptînd la rîndu-ne, infantil, să ghicim dacă primul semănător al anului… va fi un băieţel! În schimb au năpădit – cu ur(l)atul, mînca-ţi-aş! – găşti de vlăjgani tuciurii – mai încruntaţi decît amintiţii maidanezi – din satele mărginaşe. Batjocorind grăbit, afon şi bahic – atunci cînd nu debitează obscenităţi – sfintele colinde. Şi cerînd imperios – pe lîngă banii „negociabili” pe care îi dai bucuros, numai să-ţi vezi ograda eliberată – mîncare şi băutură. Le dai ce vor, ca apoi – negînd de nevoie mesajul esenţial al colindelor – să-ţi fereci bine poarta, creştine! Dar… de ce m-aş mira!? După manelizarea muzicii, tabloidizarea TV-urilor, promovarea ca modele a personulităţilor agramate, iată că avem şi colinda-cerşeală, ori urătura-somaţie: îmi mai dai, ori te tai! „Noroc” cu poetul Ioan Manole. Care mă consolează, în context, că nu locuiesc la bloc: aş fi, o dată în plus – zice meşterul – dezgustat de scările şi aleile pline cu prăjiturile, colăceii ori fructele aruncate cu dispreţ de colindătorii – de toate „culorile”, desigur –  nemulţumiţi că nu au primit ca ofrandă mai mulţi bani. Bani, bani, bani…O molimă grea, confuză, greu de definit şi de lecuit, atacă, dizolvă insidios fibra, tradiţiile, curăţia, aşteptările românilor de rînd. Un popor devenit el însuşi, an după an, o populaţie „migratoare”. Ameţită veşnic cu promisiuni, autoghiftuită, satisfăcută din An în Paşte cu iluzia bunăstării dată de căruciorul plin al mall-ului nivelator, cu casa mare, dar urîtă şi mereu pustie (dar musai înaltă cît biserica satului) ridicată în ograda casei părinteşti. Şi asta nu de azi, de ieri, ci începînd din zorii democraţiei noastre „originale”. În fine, vă doresc un an bun, fiecăruia cum poate.

 

Fiţi sociabili!