Vasile Varvaroi, director la o multinațională din județul Suceava

Vasile Varvaroi, director la o multinațională din județul Suceava
„Sînt primul silvicultor din familia mea” s-a născut pe 29.12.1980, în Cîmpulung Moldovenesc; mama – a lucrat la filatura din Cîmpulung; tata – a lucrat în construcții; a vrut să devină paramedic; a ajuns director la o multinațională. O.Ș.: Cum a fost copilăria ta? V.V.: În prima parte a copilăriei, pînă în școala primară, am stat mai mult pe la bunici, pentru că părinții lucrau. Trebuia să îmi ajut bunicii la diverse munci pe lîngă gospodărie. Ca orice copil din zona Cîmpulung Moldovenesc mai mergeam cu animalele pe dealurile din împrejurimi. O.Ș.: Nu era periculos? Întreb pentru că acum părinții nu își mai lasă copiii singuri nici măcar în fața blocului. V.V.: Nu era periculos. Nu exista trafic rutier ca acum. Nu existau tot felul de pericole care există în ziua de astăzi. Cît stăteau animalele la păscut noi ne jucam. Era foarte frumos pentru că nu existau telefoane, tablete. Singura noastră distracție era jocul în aer liber. Fiind foarte aproape de munte, de pădure, cred că acest lucru mi-a creat pasiunea pentru pădure. Am urmat liceul silvic de la Cîmpulung și mai departe Facultatea de Silvicultură de la Suceava. O.Ș.: Erai un copil poznaș? V.V.: Făceam destul de multe pozne, dar nimic exagerat. Cînd plecau bunicii cu treburile casei ne lăsau în casă dormind. Ca și acum, și atunci eram foarte matinal. Ieșeam din casă și mă jucăm și cînd veneau acasă de la muncă nu prea mă găseau și se speriau. La un moment dat au început să încuie ușa și să lege geamurile ca să nu pot ieși. Sigur că găseam soluții. De obicei spărgeam geamul. Pe atunci problema cu geamul era complicată, nu prea găseai sticlă și aveam noroc pentru că tata lucra în construcții și ştia de unde să se aprovizioneze. Tot la vremea respectivă mai era obiceiul ca în perioada Paștelui să facem petarde artizanale. La un moment dat ni s-a părut foarte plictisitor doar să le facem și să le pocnim. Și atunci avem un prieten mai mare care se pricepea la chimie și a făcut rost dintr-un laborator de niște substanțe, nu-mi amintesc cum se numeau. Am făcut un amestec pe care îl știa el și l-am pus pe șina de cale ferată. Așa, grămăjoare, una aici, una aici, cam din jumătate în jumătate de metru. Cînd a plecat trenul personal din gară, fiecare grămăjoară a început să facă bum! la contactul cu roțile trenului. Pe atunci circula foarte multă lume cu trenul. Eu avem atunci șase ani, am fugit de la fața locului. Știu că a venit Miliția la bunica, eu m-am ascuns în podul cu fîn, iar bunica le-a spus polițiștilor că nu m-a văzut toată ziua. O.Ș.: Ce voiai să te faci cînd erai mic? V.V.: Îmi doream să lucrez pe ambulanță. Mi se părea foarte interesant. Și acum mi se pare foarte interesant și am un mare respect pentru cei care lucrează pe ambulanță. Voiam să ajung să ajut persoanele în dificultate. O.Ș. De ce nu ai ales o carieră medicală? V.V.: Sincer, după ce am terminat liceul am dat examenele la Suceava la Silvicultură, dar în același timp am dat examen și la Școala Postliceală de Asistenți Medicali din Cîmpulung. Am reușit la ambele. În final am ales silvicultura pentru că m-am conectat cu pădurea și muntele încă din copilărie. Sînt primul silvicultor din familia mea. Mi-a plăcut mereu munca în aer liber, să călătoresc pe munte. Şi acum îmi place acest lucru. O.Ș.: Ce pasiuni ți-au mai rămas din copilărie? V.V.: În copilărie eram pasionat și de fotografie. (…) Îmi plăcea să fac sport, am practicat fotbal, handbal, baschet, tenis de masă, tenis de cîmp. Pasiunea pentru sport mi-a rămas și acum. Merg la sală în fiecare zi. În plus, mersul pe munte este pasiunea de week-end alături de fotografie. Îmi place și mersul pe bicicletă. O.Ș.: Te simți în largul tău în aer liber, făcînd sport, și totuși lucrezi într-o multinațională. Cum ai reușit? Te întreb pentru că atunci cînd spui multinațională te duce gîndul la o încăpere uriașă în care se află o sumedenie de birouri. V.V.: În ultimul an de facultate am înființat o firmă care avea ca obiect de activitate exploatarea forestieră. Mi-am cumpărat primul utilaj second cu bani împrumutați. Nu aveam multă experiență de administrare a unei firme. La facultate nu prea am făcut elemente de management. Am început să particip la licitațiile pentru masă lemnoasă, să am colaborări cu firme mai mari. La momentul respectiv nu aveam habar că îți trebuie contabil la firmă. La un moment dat am fost sunat de inspectorii de la Garda Financiară care m-au anunțat că vor veni în control și mi-au spus să pregătesc actele de pe ultimele șase luni. Eu îmi strîngeam facturile în ideea în care îmi vor fi de folos vreodată și le-am pus într-un sertar. Cînd au venit domnii de la Garda Financiară mi-au cerut dosarele. Eu i-am întrebat care dosare, pentru că eu nu am decît niște facturi. Cum nu aveți declarații, unde-i contabilul? Le-am spus că eu nu am contabilă, pentru că am puține facturi. Mi-au spus că trebuie depuse declarații. Atunci domnii au fost foarte în regulă. Au stat o zi întreagă cu mine și mi-au explicat ce înseamnă o firmă și cum trebuie administrată în general. Sigur că am fost și sancționat contravențional. Mi-am continuat activitatea cu firma timp de șapte ani, dar la un moment dat am simțit că mă plafonez. Atunci a apărut oportunitatea, chiar în județ la noi s-a deschis o multinațională și mi s-a părut interesant să mă angajez. Atunci mă gîndeam să stau trei-patru ani ca să învăț management. Compania fiind una foarte în regulă și promovînd un stil de management interactiv în care toți angajații pot participa cu propriile idei mi-a plăcut foarte mult și iată că de la cei trei-patru ani pe care mi i-am propus, deja am 11 ani în această firmă. Oana ȘLEMCO    

Silvia Boliacu, subprefectul judeţului Suceava

Silvia Boliacu, subprefectul judeţului Suceava
„Tatăl meu m-a inspirat. Tata era foarte inteligent”. – s-a născut pe 15 iunie 1960 în comuna Baia; – tata – agricultor; – mama – agricultoare; – a vrut să devină doctoriţă; – a ajuns subprefectul judeţului Suceava. O.Ş.: Sînteţi suceveancă sau venetică? S.B.: M-am născut în comuna Baia a judeţului Suceava. Părinţii mei erau agricultori, oameni gospodari, aveau cal şi căruţă cu care îşi cîştigau existenţa şi ne creşteau pe noi, copiii. O.Ş.: Faceţi parte dintr-o familie numeroasă? S.B.: Fac parte dintr-o familie cu şapte copii, doi băieţi şi cinci fete, eu fiind cea mai mică şi cea mai adorată, răsfăţată şi protejată. O.Ş.: Care au fost oamenii care v-au inspirat de-a lungul vieţii? S.B.: Tatăl meu m-a inspirat. Tata era foarte inteligent. El le scria petiţiile oamenilor pentru a-şi cere anumite drepturi. Mai tîrziu, cînd s-a îmbolnăvit şi nu mai vedea, el îmi dicta şi eu scriam petiţiile pentru ca oamenii să îşi rezolve problemele cu instituţiile statului. O.Ş.: Cei care vă rugau să îi ajutaţi nu ştiau să scrie? S.B.: Ei ştiau să scrie şi să citească, dar nu reuşeau să le formuleze. Tata avea darul să le conceapă. Întotdeauna primea răspuns pozitiv la petiţiile pe care le scria. Îmi amintesc că de la pădurar pînă la omul de rînd toţi veneau la tatăl meu. O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? S.B.: Am fost un copil extrem de energic. Am fost mai băiețoasă. Furam patinele fraţilor mei şi mergeam la sanie. Mă înconjuram mai mult de băieţi. Nu jucam fotbal, dar îmi plăcea să fac ce făceau şi fraţii mei la treburile gospodăreşti. Sînt mai apropiată ca vîrstă de ultimul frate şi dacă lucra el, lucram şi eu şi mi se părea ceva wow. Am ajutat-o în gospodărie pe mama mea pentru că nu putea să se descurce de una singură. Eu mergeam la şcoală, îmi făceam lecţiile, ajutam în gospodărie, prăşeam, spălam şi sigur că aveam timp şi de joacă. Întotdeauna am avut timp, pentru că am fost şi sînt în continuare foarte organizată. În general, copilăria mea a fost frumoasă şi mi-o amintesc ca ceva extraordinar pentru că eram foarte mulţi copii şi prin vecini cu care mă jucam. Făceam tot felul de activităţi. Nu erau tabere ca acuma. Atunci mergeau în tabără doar cei care îşi permiteau, ai căror părinţi aveau o situaţie materială mai bună. Noi eram mulţi copii, tata meu a muncit din greu şi din şapte fraţi cinci am mers la studii şi doar două dintre fete s-au căsătorit şi au rămas la ţară. Şi liceul era foarte greu de făcut atunci pentru că era costisitor. Fraţii mei au studiat la „Nicu Gane” şi făceau naveta la Fălticeni cu autobuzul. (…) O.Ş.: Ce vă plăcea să studiaţi cînd eraţi mică? S.B.: Îmi plăceau şi Matematica şi Româna. Am avut o învăţătoare foarte bună şi implicată, o chema Catinca Vicenţiu. În clasele V-VIII am avut o familie de profesori, Popescu, el profesor de Matematică şi ea profesoară de Română. Cei doi veneau de pe băncile facultăţii, au locuit în satul nostru şi au pregătit foarte mulţi copii. O.Ş.: Unde aţi făcut liceul? S.B.: Am făcut liceul Economic din Suceava. Iniţial am vrut să merg la Liceul Sanitar, pentru că în familie aveam o soră care era asistentă medicală şi în vacanţe mergeam la ea, la Solca, şi mă lua la laborator şi mi se părea foarte interesant. După Liceul Sanitar voiam să urmez Facultatea de Medicină. Era visul meu de mică. Am avut însă nişte schimbări în viaţa noastră de familie şi am decis să urmez cursurile Liceului Economic, unde am avut profesori foarte buni. Diriginta noastră era doamna Berejanschi, Dumnezeu să o ierte, era o profesoară de Matematică foarte bună care ne chema la pregătire şi sîmbăta, şi duminica fără bani. Ea nu avea copii şi chiar era foarte implicată în procesul de învăţămînt. Am fost sprijinită şi de fraţii mei care terminaseră şcoala şi aveau servici. Fiecare a contribuit. Noi ne-am ajutat unii pe alţii şi am rămas o familie foarte unită. O.Ş.: Aţi muncit în perioada studiilor? S.B.: Am muncit în vacanţe. Îmi strîngeam un fond propriu pentru că îmi plăcea să fiu independentă din punct de vedere financiar. Chiar se făceau glume în familie cînd veneau vecinii să împrumute bani de la tatăl meu. Tata le spunea: „Împrumutaţi de la Silvia, că ea are bani”. Am fost tot timpul extrem de controlată asupra cheltuielilor. Nu dau banul pe orice. O.Ş.: Unde aţi făcut facultatea? S.B.: Am făcut facultatea înainte de 1990, la Iaşi, la Ştiinţe Economice, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Am dat examen, a contat foarte mult pregătirea de la liceu şi a contat şi faptul că am avut profesori buni şi în gimnaziu. După care în 1991 m-am angajat la Primăria Rădăuţi unde am lucrat 20 de ani. Mi-a plăcut ce am făcut şi ce fac. Sînt pasionată de administraţie publică. Întotdeauna am fost tehnică şi am căutat să corelez partea practică cu partea legislativă. Prin 2003, Finanţele veneau în control la primăriile din ţară ca să le calculeze TVA la impozitele şi taxele locale, respectiv la veniturile din închirierea spaţiilor cu alte destinaţii. Inspectorii urmăreau să obţină nişte stimulente consistente. Eu am refuzat acest control şi am spus că am să merg la minister ca să cer clarificări. Am fost la ministrul Administraţiei din 2004, care l-a chemat pe ministrul de Finanţe şi în următoarea săptămînă a emis o Ordonanţă de Guvern prin care a modificat Codul Fiscal şi toate primăriile au scăpat de presiunea Finanţelor. Să ştiţi că eu de-a lungul vieţii mele am tot studiat. Nu m-am oprit din învăţat. Am făcut un masterat la Iaşi, am făcut numeroase cursuri şi de săptămîna viitoare voi începe cursurile pentru înalţi funcţionari publici. Oana ŞLEMCO  

Gheorghe Lazăr, inspector general al Inspectoratului Şcolar Suceava

Gheorghe Lazăr, inspector general al Inspectoratului Şcolar Suceava
„La timpurile acestea, cum sînt copiii, nu aş vrea să mai devin profesor” s-a născut pe 24 martie 1952, la Bucşoaia; mama – casnică; tata – maistru forestier; dorea să devină inginer; este profesor de matematică. O.Ş.: Cum a arătat copilăria dumneavoastră? G.L.: Frumoasă. O copilărie petrecută cu mulţi copii, cu mulţi vecini copii, cu prundul unde jucam fotbal, cu pădurea şi Moldova aproape. Vara la scăldat, la fructe de pădure, zmeură, fragi, afine. Mai era atunci un funicular care transporta material lemnos din pădure, iar noi îl foloseam pe post de tiroliană. Luam un cep de fag şi ne agăţam pe firele acelea şi ne dădeam din capăt în capăt. Eram mulţi copii şi era foarte plăcut. Plecam dimineaţa şi ne întorceam seara, desculţ. Iarna ne dădeam cu sania. A fost o copilărie minunată. O.Ş.: Eraţi un copil poznaş? G.L.: Doar poznele pe care le făceau toţi copiii. Am furat de la vecini pere bune şi prune bune. La vremea asta nu se mai întîmplă acest lucru. Nu-mi aduc aminte să fi făcut nişte trăsnăi grozave. Ne mai înfruntam noi, erau valurile copilăriei. O.Ş.: Aţi muncit în copilărie? G.L.: Da, începînd cu vacanţa de la clasa a VII-a sau a VIII-a am făcut diguri pentru îndiguirea Moldovei. Am lucrat la Drumuri şi Poduri în domeniul forestier. Am săpat şanţuri şi am îndreptat acolo unde rupea apa. Cam în fiecare vară în perioada liceului am muncit pentru a completa veniturile familiei şi pentru a-mi face banul meu ca să mă îmbrac pentru a merge la şcoală. Copiii trebuie puşi de mici să muncească, să aibă sarcini. Munca este importantă. Faptul că am muncit m-a făcut să fiu ambiţios şi să învăţ. O.Ş.: Aţi fost singur la părinţi? G.L.: Mai am un frate, este şi el în Gura Humorului şi are doi copii. O.Ş.: Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră? G.L.: Tatăl meu a fost maistru forestier. A făcut războiul. A luptat pe front şi împotriva sovieticilor pînă la Cotu Donului şi împotriva nemţilor pînă în munţii Tatra. A fost în batalionul 7 Vînători de munte. A fost decorat, are multe decoraţii din război, a fost rănit în război. După ce s-a întors de pe front, tatăl meu a făcut o şcoală tehnică forestieră. A fost directorul Întreprinderii Forestiere din Gura Humorului, directorul IFU-lui din Frasin, după care a fost maistru-forestier. Mama a făcut servici cînd nu eram noi, după care a fost casnică în mare parte, s-a ocupat de educaţia noastră. O.Ş.: Ce vroiaţi să vă faceţi când eraţi mic? G.L.: Cînd mă apropiam de terminarea liceului vroiam să mă fac inginer, doream să fac o facultate în domeniul tehnic. Tata mi-a spus: „Măi băiete, du-te tu şi fă-te profesor”. Am făcut Facultatea de Matematică la Iaşi, am terminat liceul în 1971 şi am intrat la facultate chiar în acel an. O.Ş.: Aţi făcut meditaţii ca să intraţi la Facultate? G.L.: Nu am făcut meditaţii cu nimeni. Am dat examen cu ceea ce am învăţat în şcoală. Nu eram foarte bun la învăţătură, dar eram bun. Nu excelam. Am avut colegi care erau mai buni decît mine. O.Ş.: Aţi participat la olimpiade şcolare? G.L.: Am participat la olimpiadele de Matematică. Nu am ajuns niciodată pe ţară. Era mai complicat atunci. Şi liceul a fost pentru mine un lucru minunat, am avut colegi foarte buni. Am ţinut legătura. Ne-am întîlnit ani la rînd în ultima sîmbătă din august sau prima din septembrie. Am fost o generaţie foarte bună. O.Ş:  Cît de mare era concurenţa la admiterea de la Facultate? G.L.: Cînd am dat la facultate eram trei pe loc la Matematică. (…) După probele de scris se dădeau două teze, la matematică am obţinut şase. După mine erau foarte mulţi cu cinci. La oral am obţinut nota zece. Cu aceste note am obţinut bursă. Părinţii mei nu aveau posibilităţi extraordinare. La facultate nu am avut decît o singură restanţă lăsată de mine ca să văd şi eu cum este. Notele erau cu totul altele. Un elev de nota şapte de pe vremea aceea era cu 10 acum. (…) Am făcut 4 ani, am absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi am fost repartizat la Grupul Şcolar Miner din Gura Humorului, aşa se chema atunci. Sînt profesor acolo din 1975, chiar dacă sînt inspector general încă am ore la actualul Colegiu „Alexandru cel Bun”. Titlul de „Al. cel Bun” a fost primit pe vremea cînd eram eu director acolo, din 1998 în 2005. (…) O.Ş.: V-aţi gîndit vreodată să nu mai predaţi? G.L.: Nu m-am gîndit să renunţ la a fi profesor. Am avut posibilitatea să plec din învăţămînt, însă nu am făcut-o. În 1976, imediat după şase luni de învăţămînt am făcut armata la Bacău, din martie pînă în septembrie. După care în anul următor am fost ales lider de sindicat. Un an şi ceva am fost lider de sindicat, după care am fost numit director cu activitatea educativă. (…) O.Ş.: Ca profesor aţi avut modele? G.L.: Doamna dirigintă Bahrim Constanţa a fost unul din modelele mele, trăieşte şi să-i dea Dumnezeu sănătate. Este o profesoară foarte bună şi a fost o dirigintă foarte bună. Faptul că atunci televiziuni nu prea erau, de telefoane nu se punea problema, toate informaţiile le luai din carte. În rest, aveai timp să respiri, să te joci. Nu erai presat de nimic. Mi se părea ziua atît de lungă de dimineaţa pînă seara. Parcă dura un veac. Acum trece timpul mult mai repede. O.Ş.: Dacă aţi fi pus la timpurile acestea să alegeţi facultatea de matematică, să vă faceţi profesor, aţi mai face pasul acesta? G.L.: La timpurile acestea, cum sînt copiii, nu aş vrea să mai devin profesor. Oana ŞLEMCO