Daniela Dungeanu, directoarea Colegiului Naţional „Petru Rareş”

Daniela Dungeanu, directoarea Colegiului Naţional „Petru Rareş”
Daniela Dungeanu, directoarea Colegiului Naţional „Petru Rareş” s-a născut la Iaşi, pe 21 iunie 1964, cînd are loc solstiţiul de vară; mama – învăţătoare; tata – profesor de română şi franceză; a vrut să se facă profesoară/medic; a devenit profesoară de fizică. O.Ş.: Ce meserii vă atrăgeau atunci cînd eraţi mică? D.D.: Un timp am cochetat cu meseria de medic, dar destul de repede, asta înseamnînd pe la începutul liceului, m-am răzgîndit şi am virat către cea de profesor. Mi-am dorit să mă fac profesor de fizică începînd cu clasa a X-a. (…) Am urmat un liceul de profil, actualmente Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” din Iaşi, şi acolo am studiat din clasa a V-a pînă în clasa a XII-a. Pe atunci era liceu de ştiinţe ale naturii, singurul din Iaşi cu acest profil şi cu accent pe fizică, chimie şi biologie. Cred că acesta a fost principalul motiv pentru care m-am îndreptat către disciplinele reale. Cum v-aţi putea descrie copilăria? Ca orice copil, nu realizam dificultăţile prin care treceau părinţii mei. Perioada în care am crescut, în care mi-am trăit anii copilăriei, adolescenței şi chiar primii ani de studenţie, acum îmi dau seama că a fost grea din multe puncte de vedere pentru părinţi. Pentru noi, copiii, nu a fost aşa. De ce a fost o perioadă grea? Mă refer la lipsurile materiale care au început să apară în ultimii ani, începînd cu 1980. În rest, nu vreau să fiu percepută ca o nostalgică a perioadei respective. Dacă am nostalgii, am legate de copilărie. Grupuri de copii ne jucam în faţa blocului, organizam acţiuni împreună. Modul în care socializam şi în care ne făceam prieteni era altul decît este acum. Nu ştiu dacă mai bun, nu ştiu dacă mai rău, dar era diferit şi era foarte frumos. Eraţi un copil poznaş? Nu. Prin comparaţie cu sora mea, eu eram cel mai puţin poznaşă din cuplul nostru. Eu eram copilul cuminte, copilul serios, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de copilăria pe care am avut-o. Aţi chiulit vreodată de la şcoală? Răspunsul este nu, şi este cu sinceritate nu. Nu era o perioadă în care se putea chiuli chiar atît de uşor. Ţineţi cont şi de contextul familial despre care am vorbit. Părinţii mei erau cadre didactice, tata profesor, deci ar fi aflat foarte repede, plus faptul că pe majoritatea profesorilor mei i-am îndrăgit şi chiar să fi putut să chiulesc nu aş fi chiulit cred că din acest motiv. (…) Ţinînd cont de valoarea liceului, nu aveam cum să chiulim. Erau şi alte condiţii. Şcoala se închidea dimineaţă, la ora 8, după ce intram la ore. Nu se mai deschidea poarta. Ieşeam din clădirea şcolii doar atunci cînd mergeam la sala de sport. Şase din colegii mei erau fii sau fiice ale profesorilor din şcoală, deci eram o clasă condamnată la stat la ore. Aţi copiat vreodată la vreun examen? Nu. Aţi fost o elevă de nota 10? Răspunsul este da. Am avut întotdeauna note şi medii foarte mari. Am avut succes şcolar pe toată linia. Am fost la olimpiadele de fizică în fiecare an pînă la etapa naţională, deci inclusiv etapa naţională. Cel mai mare premiu pe care l-am obţinut a fost un premiu III în clasa a X-a. Eram 36 de elevi în clasa de liceu, în clasa a XII-a am terminat 36 şi îmi aduc aminte şi acum că absolut toţi am intrat la facultate şi, pe atunci, intrarea la facultate era o admitere adevărată, aşa cum mai este şi în prezent la cîteva facultăţi, cu multe examene. Era concurenţă foarte mare. La şapte facultăți din Iaşi, printre care şi Medicina, am ocupat locul I. Şapte colegi din clasă am luat locul I la admitere la facultate. Eu am intrat prima pe listă la Facultatea de Fizică din Iaşi. (…) Nu vă pare rău că aţi stat şi aţi studiat? Am terminat pe locul I Facultatea de Fizică, am fost şefă de promoţie. Am învăţat cu plăcere, fizica m-a pasionat tot timpul. Am avut doi profesori foarte buni, care mi-au insuflat dragostea pentru fizică: Anton Florin şi Seryl Talpalaru. Mi-am ales această meserie pentru că am vrut. Îmi place să cred că aş fi reuşit la orice altă facultate. Eu asta aş fi vrut să fac. Eu ştiam la momentul respectiv că nu voi beneficia de o repartiţie în Iaşi pentru că Iaşul era unul dintre cele 14 oraşe închise. Erai repartizat în localităţi mici, în alte judeţe, şi după trecerea unui anumit timp te puteai întoarce în oraşul tău. Aşa am ajuns la Suceava. Am ales un municipiu cît mai apropiat de Iaşi ca să fac o navetă săptămînală, lucru pe care l-am făcut în primii doi ani de profesorat. De ce aţi rămas la Suceava? Am terminat facultatea în 1986. Am luat la repartiţie Liceul de Chimie Industrială „Petru Rareş”, actualmente Colegiul Naţional „Petru Rareş”. (…) Nu regret că am venit la Suceava absolut deloc. În primii doi ani eram singură aici, nu cunoşteam pe nimeni cu excepţia a patru colegi de facultate care erau suceveni. Dar mi-am făcut repede prieteni, un colectiv minunat. Întotdeauna am spus, şi nu doar eu, o mai spun şi alţii, este o atmosferă foarte caldă aici, la „Petru Rareş”.

Viorel Blănaru, arhitect

Viorel Blănaru, arhitect
Viorel Blănaru, arhitect s-a născut pe 10.05.1951 în Suceava; tata a fost contabil şi veteran de război; mama a fost asistentă medicală şi veterană de război; nu ştia ce voia să se facă atunci cînd era mic; a devenit arhitect.   Arhitectul Viorel Blănaru s-a născut în Suceava într-o familie de patrioţi. Părinţii săi au fost veterani de război. Tatăl său, contabil de meserie, a fost rănit de mai multe ori în cel de-al Doilea Război Mondial, dar cel mai grav la Tatra Mică, după ce o bombă a explodat lîngă el. Mama lui Viorel Blănaru era asistentă medicală. O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? V.B.: Pot să spun că nu la fel de interesantă ca a celor de astăzi, dar mai frumoasă. Ne jucam cu tot felul de scule, jucării pe care ni le confecţionam singuri, nu le găseam prin magazine. Îmi făceam singur armele, săbiile din lemn pentru că trebuia să îl urmăm pe Ştefan cel Mare şi să ne luptăm cu turcii. Cum vedeaţi oraşul atunci cînd eraţi mic? Prin 1955-1956, cînd ne pregăteam să plecăm în Republica Moldova, era pentru prima dată cînd ajungeam în gară (…). Pe mine m-a impresionat imaginea trenului care a intrat în gară. Gîndiţi-vă la copilul de 6 ani care are vreo 60-70 de centimetri înălţime stînd undeva pe peron şi lîngă el sosind relativ zgomotos o locomotivă cu nişte roţi metalice, grele. Tata mă ţinea de mînă şi îmi spunea: „Stai, nu te apropia, pentru că vîntul te va trage lîngă locomotivă”. Mă uitam la nişte roţi imense care pufăiau şi scoteau tot felul de zgomote ciudate. A fost o imagine cu care cred că am să mor şi am să o povestesc ori de cîte ori voi avea ocazia. Ce voiaţi să vă faceţi atunci cînd eraţi mic? Nu aveam o meserie conturată în minte. Tata era contabil, dar bunicul era dulgher. Eu stăteam mai mult cu bunicul, care m-a învăţat să ţin de capătul lemnului cînd profila un căprior, cînd cioplea cu bărdiţa o bucată de draniţă ca să o bată pe casă. De la el ştiu cum se numesc uneltele, cum se lucrează cu cele. Unde aţi făcut şcoala? Tot în Suceava, în acea clădire care, astăzi, este în partea stîngă a bisericii „Sf. Dumitru” de la Liceul de Arte. (…) În clase stăteam pe bănci lungi de circa doi metri în care încăpeam patru copii. Erau favorizaţi cei care aveau ghiozdane, eu eram unul dintre ei. Aveam un ghiozdan de carton vinilat pe deasupra. Acum constat că este o tradiţie să ai în fiecare an ghiozdan nou. Atunci eram mîndru că timp de patru ani, din clasa I pînă în clasa a IV-a, am reuşit să merg la şcoală cu un ghiozdan frumos, cu bretele, avea o formă pătrăţoasă. Am făcut liceul în Suceava la actualul „Petru Rareş”. Şi facultatea? La Iaşi. Cînd am dat admiterea la facultate a fost după ce făcusem o şcoală tehnică de arhitectură şi sistematizare. În vara anului 1972 părinţii m-au convins să dau la Mecanică. Mi-au plătit ore de pregătire. Părinţii mei au avut parte de o surpriză. Copilul lor nu a dat la Mecanică. S-a înscris la Arhitectură. Am dat trei probe la matematică pe care le-am luat cu 10 şi două probe de desen tehnic şi ornamental pe care le-am luat cu 8. Am obţinut bursă. După admitere, le-am trimis părinţilor o telegramă ca să mă aştepte la gară. Au venit, m-au felicitat. Eu furasem de pe geamul facultăţii listele de la admitere unde scria Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi, Facultatea de Construcţii, secţia de Arhitectură. Mi-au spus că nu sînt listele bune. Le-am arătat că sînt. Ai mei nu au vorbit cu mine timp de trei zile, mi-au spus să plec de acasă. Am făcut facultatea pe cont propriu. Cum făceaţi rost de bani ca să vă întreţineţi? Organizam discoteci. Eram DJ. Vara plecam pe litoral. (…) Eram priviţi cu ochi urîţi inclusiv de Miliţie la vremea respectivă. În general, se punea muzică străină şi era o enormă aventură. În primul rînd, procurarea muzicii respective care era de afară. (…) Nu aveam voie să pun mai mult de 20% muzică străină. Restul trebuia să fie muzică românească. Or, la mine, în Casa de Cultură, timp de şapte ani cît am făcut discotecă, nu am pus nici măcar o melodie românească. La fel şi la Casa Tineretului. Dădeam cu subsemnatul pentru muzica pe care o puneam. Au fost acestea cele mai mari pozne pe care le-aţi făcut? Cea mai mare poznă a fost în anul II de Facultate cînd, luat cu ale tinereţii valuri, m-am căsătorit cu o grecoaică. Şi mă întrebam ce este mai bine să le zic părinţilor cînd ajung acasă. Că am rămas repetent sau că m-am însurat? A fost o căsătorie care a durat o scurtă perioadă de timp, pentru că fata respectivă a dispărut din peisaj, a plecat din ţară. Chestiunea s-a terminat după un an şi jumătate. O altă poznă care îmi vine în minte, prin 1978 făceam discoteca la Casa de Cultură din Suceava şi Casa Tineretului. Cîştigam destul de bine şi împreună cu un coleg cu care făceam discoteca m-am suit într-un taxi şi am plecat să facem plajă la mare. Contra sumei de 7.600 şi ceva de lei am stat la mare două zile. Salariul meu la vremea respectivă era de 1.444 de lei. Pînă în 1980, cînd mi-am întemeiat actuala familie, am trăit într-un aer boem. Aţi schimba ceva din toate acestea, acum, dacă ar fi să o luaţi de la capăt? Cît am fost la Centrul de Proiectare, am fost şeful unui colectiv care se ocupa de o chestiune urîtă, de ceea ce însemnau exproprierile. M-am ocupat de întocmirea proiectelor cu care se pleca la Bucureşti şi se întocmeau decrete de expropriere şi se construiau cartiere în Suceava. Era o muncă urîtă. Sute de familii au fost date afară în urma acestor decrete de exproprieri. Poate de aici a plecat încercarea mea de după 1990 de ...

Constantin Ciupu – parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava

Constantin Ciupu - parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava
Constantin Ciupu – parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava „Mama mea mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău”. s-a născut la Suceava, pe 21. 05. 1968, de Constantin şi Elena; tata – mecanic auto/şofer; mama – casnică; a vrut să se facă preot; a devenit preot.   O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? C.C.: O copilărie densă, plină de obiective în ceea ce înseamnă viaţa şcolară. În acea vreme în oraşul Suceava, nu aş vrea să exagerez, dar o persoană din cinci se cunoşteau, se salutau pe stradă. (…) Programul de şcoală favoriza timpul, ne favoriza pe noi din punct de vedere al timpului liber. Şcoala ne solicita în activităţi extraşcolare, începînd de la ansamblul sportiv, terminînd cu excursiile pe care le făceam în judeţ şi în afara judeţului. Era timp şi pentru învăţătură, şi pentru joacă, şi pentru prietenie. O.Ş.: Care au fost jocurile copilăriei dumneavoastră? C.C.: Am făcut grădiniţa în Suceava. O grădiniţă care era plasată pe locul actualului hotel „Bucovina”. Alăturat era un teatru de vară care în 1974 a fost dărîmat. Grădiniţa era mică, avea trei clase. Am avut o educatoare foarte caldă la suflet, era ca o mamă. Era mai mult decît un educator care vine să îşi ţină lecţiile. Era un pedagog care trăia împreună cu noi patru ore pe zi. Doamna Jaucă. Numele mic de botez nu îl ştiu şi nu cred că l-am ştiut vreodată. O doamnă educatoare, un pedagog, un om. Grădiniţa era a jocului. (…) În copilărie mergeam la bunica mea din satul Braşca al comunei Ilişeşti şi mă jucam pe imaş. Mergeam la mama mamei mele. Am fost şi la bunicii din partea tatălui meu, în satul Dealu din comuna Zvoriştea. O.Ş.: Eraţi un copil poznaş? C.C.: Eram un copil. Copiii nu îşi dau seama cînd fac pozne. (…) Nu era cel mai fericit caz să verşi o cutie cu lac în gangul casei sau altele care s-au petrecut. Sigur că erau făcute din dorinţa de a vedea cum este. Am făcut baie unor pui. I-am luat de sub cloşcă. Nimeni nu reuşea să pună mîna pe cloşca aia. Am luat doi pui, i-am spălat şi i-am pus la uscat în sobă. Cînd a venit bunicul a întrebat: unde eşti? Şi cînd am auzit şuruiutul curelei cum se desfăcea de la brîu, mi-am dat seama că am greşit. O.Ş.: Vă mai articula bunicul? C.C.: Nu. A fost singura dată. Bunicul de pe partea mamei a crescut nouă copii. Nu cred că i-a atins fizic foarte des, dar avea un cuvînd aspru şi o atitudine care sugera această stare. O.Ş.: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic? C.C.: Eu mi-am dorit să fiu preot. Nu ştiam ce înseamnă să fii preot la vîrsta de cinci ani. Am avut parte de o întîlnire fericită cu un domn pe care îl port în suflet ca şi pe alte multe persoane cu care m-am întâlnit pînă acum în viaţă. Domnul Mihai Filip, director la acea vreme la Şcoala Generală nr.1, un om cu un tact deosebit, cu o atitudine foarte deschisă pentru toţi oamenii, dar permanent neuitîndu-şi datoria de formator de oameni. El, într-o zi, întîlnindu-ne pe casa scării m-a întrebat foarte ferm: tu ce vrei să te faci? Nu am ştiut să răspund. Şi el mi-a spus să mă fac preot. Şi atunci mi-a rămas în minte fermitatea lui. (…) O.Ş.: Proveniţi dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi? C.C.: Părinţii mergeau la biserică, dar nu aveau o cultură specială pentru mine ca să devin preot. (…) O.Ş.: Unde aţi făcut liceul? C.C.: Am făcut clasele I-VIII la Şcoala Generală nr.1, fiind în apropierea casei părinţilor, undeva în apropiere de Dom Polski, pe strada Ana Ipătescu, nr.10, şi clasele a IX-a şi a X-a la Liceul nr.4, la clasa de Electrotehnică, pentru că în acea vreme învăţămîntul minim obligatoriu era de 10 clase. Am parcurs primii doi ani, am dat examenul de treapta a II-a şi l-am luat, iar după aceea, în august, am plecat la Mănăstirea Neamţ pentru a susţine examenul de admitere la Seminar. Asta se întîmpla în anul 1984. În acea vreme, liceele teologice erau în afara învăţămîntului de stat. Adică parcurgeai după cele 10 clase cinci ani de seminar teologic plus facultatea şi în faţa statului erai considerat cu 10 clase. La Neamţ am fost 27 de concurenţi pe un loc, eram din şase judeţe aproape 400 de candidaţi pe 16 locuri. Eu am fost primul din cei aproximativ 400 de candidaţi. O.Ş.: Cum au văzut părinţii aplecarea dumneavoastră spre credinţă? C.C.: Părinţii mei au fost foarte bucuroşi cînd în octombrie 1983 le-am spus într-o dimineaţă că m-am hotărît să merg la Seminarul Teologic. În 1982, înainte de a da admitere la liceu, părinţii au organizat un mic consiliu de familie la care am participat împreună cu ei şi cu un verişor de-al meu care era ofiţer în Armata Română şi care avea experienţa disciplinei militare. Atunci am fost întrebat dacă într-adevăr vreau să merg spre preoţie sau să aleg o carieră militară. (…) Am spus că merg la liceu, la sfîrşitul celor zece clase voi da la Seminar şi dacă nu voi reuşi înseamnă că nu am această vocaţie, nu am înclinaţie şi voi merge la sfîrşitul liceului spre şcoala militară. (…) O.Ş.: Nu cred că a fost uşor la Seminar. Au fost momente cînd aţi vrut să renunţaţi? C.C.: Nu. Atunci cînd am plecat de acasă, mama mea, nu plîngînd, dar cu ochii umezi, cu un nod de emoţie în gît mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău. Acasă am fost format într-o atmosferă de ordine şi disciplină, nu exagerată, dar potrivită pentru drumul pe care mi l-am ales. Cînd am ajuns la seminar eram ca peştele în apă. Se dădea deşteptarea la 5.45 şi culcarea era la ora 21.00, cu program plin ...