Viorel Blănaru, arhitect

Viorel Blănaru, arhitect
Viorel Blănaru, arhitect s-a născut pe 10.05.1951 în Suceava; tata a fost contabil şi veteran de război; mama a fost asistentă medicală şi veterană de război; nu ştia ce voia să se facă atunci cînd era mic; a devenit arhitect.   Arhitectul Viorel Blănaru s-a născut în Suceava într-o familie de patrioţi. Părinţii săi au fost veterani de război. Tatăl său, contabil de meserie, a fost rănit de mai multe ori în cel de-al Doilea Război Mondial, dar cel mai grav la Tatra Mică, după ce o bombă a explodat lîngă el. Mama lui Viorel Blănaru era asistentă medicală. O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? V.B.: Pot să spun că nu la fel de interesantă ca a celor de astăzi, dar mai frumoasă. Ne jucam cu tot felul de scule, jucării pe care ni le confecţionam singuri, nu le găseam prin magazine. Îmi făceam singur armele, săbiile din lemn pentru că trebuia să îl urmăm pe Ştefan cel Mare şi să ne luptăm cu turcii. Cum vedeaţi oraşul atunci cînd eraţi mic? Prin 1955-1956, cînd ne pregăteam să plecăm în Republica Moldova, era pentru prima dată cînd ajungeam în gară (…). Pe mine m-a impresionat imaginea trenului care a intrat în gară. Gîndiţi-vă la copilul de 6 ani care are vreo 60-70 de centimetri înălţime stînd undeva pe peron şi lîngă el sosind relativ zgomotos o locomotivă cu nişte roţi metalice, grele. Tata mă ţinea de mînă şi îmi spunea: „Stai, nu te apropia, pentru că vîntul te va trage lîngă locomotivă”. Mă uitam la nişte roţi imense care pufăiau şi scoteau tot felul de zgomote ciudate. A fost o imagine cu care cred că am să mor şi am să o povestesc ori de cîte ori voi avea ocazia. Ce voiaţi să vă faceţi atunci cînd eraţi mic? Nu aveam o meserie conturată în minte. Tata era contabil, dar bunicul era dulgher. Eu stăteam mai mult cu bunicul, care m-a învăţat să ţin de capătul lemnului cînd profila un căprior, cînd cioplea cu bărdiţa o bucată de draniţă ca să o bată pe casă. De la el ştiu cum se numesc uneltele, cum se lucrează cu cele. Unde aţi făcut şcoala? Tot în Suceava, în acea clădire care, astăzi, este în partea stîngă a bisericii „Sf. Dumitru” de la Liceul de Arte. (…) În clase stăteam pe bănci lungi de circa doi metri în care încăpeam patru copii. Erau favorizaţi cei care aveau ghiozdane, eu eram unul dintre ei. Aveam un ghiozdan de carton vinilat pe deasupra. Acum constat că este o tradiţie să ai în fiecare an ghiozdan nou. Atunci eram mîndru că timp de patru ani, din clasa I pînă în clasa a IV-a, am reuşit să merg la şcoală cu un ghiozdan frumos, cu bretele, avea o formă pătrăţoasă. Am făcut liceul în Suceava la actualul „Petru Rareş”. Şi facultatea? La Iaşi. Cînd am dat admiterea la facultate a fost după ce făcusem o şcoală tehnică de arhitectură şi sistematizare. În vara anului 1972 părinţii m-au convins să dau la Mecanică. Mi-au plătit ore de pregătire. Părinţii mei au avut parte de o surpriză. Copilul lor nu a dat la Mecanică. S-a înscris la Arhitectură. Am dat trei probe la matematică pe care le-am luat cu 10 şi două probe de desen tehnic şi ornamental pe care le-am luat cu 8. Am obţinut bursă. După admitere, le-am trimis părinţilor o telegramă ca să mă aştepte la gară. Au venit, m-au felicitat. Eu furasem de pe geamul facultăţii listele de la admitere unde scria Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi, Facultatea de Construcţii, secţia de Arhitectură. Mi-au spus că nu sînt listele bune. Le-am arătat că sînt. Ai mei nu au vorbit cu mine timp de trei zile, mi-au spus să plec de acasă. Am făcut facultatea pe cont propriu. Cum făceaţi rost de bani ca să vă întreţineţi? Organizam discoteci. Eram DJ. Vara plecam pe litoral. (…) Eram priviţi cu ochi urîţi inclusiv de Miliţie la vremea respectivă. În general, se punea muzică străină şi era o enormă aventură. În primul rînd, procurarea muzicii respective care era de afară. (…) Nu aveam voie să pun mai mult de 20% muzică străină. Restul trebuia să fie muzică românească. Or, la mine, în Casa de Cultură, timp de şapte ani cît am făcut discotecă, nu am pus nici măcar o melodie românească. La fel şi la Casa Tineretului. Dădeam cu subsemnatul pentru muzica pe care o puneam. Au fost acestea cele mai mari pozne pe care le-aţi făcut? Cea mai mare poznă a fost în anul II de Facultate cînd, luat cu ale tinereţii valuri, m-am căsătorit cu o grecoaică. Şi mă întrebam ce este mai bine să le zic părinţilor cînd ajung acasă. Că am rămas repetent sau că m-am însurat? A fost o căsătorie care a durat o scurtă perioadă de timp, pentru că fata respectivă a dispărut din peisaj, a plecat din ţară. Chestiunea s-a terminat după un an şi jumătate. O altă poznă care îmi vine în minte, prin 1978 făceam discoteca la Casa de Cultură din Suceava şi Casa Tineretului. Cîştigam destul de bine şi împreună cu un coleg cu care făceam discoteca m-am suit într-un taxi şi am plecat să facem plajă la mare. Contra sumei de 7.600 şi ceva de lei am stat la mare două zile. Salariul meu la vremea respectivă era de 1.444 de lei. Pînă în 1980, cînd mi-am întemeiat actuala familie, am trăit într-un aer boem. Aţi schimba ceva din toate acestea, acum, dacă ar fi să o luaţi de la capăt? Cît am fost la Centrul de Proiectare, am fost şeful unui colectiv care se ocupa de o chestiune urîtă, de ceea ce însemnau exproprierile. M-am ocupat de întocmirea proiectelor cu care se pleca la Bucureşti şi se întocmeau decrete de expropriere şi se construiau cartiere în Suceava. Era o muncă urîtă. Sute de familii au fost date afară în urma acestor decrete de exproprieri. Poate de aici a plecat încercarea mea de după 1990 de ...

Constantin Ciupu – parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava

Constantin Ciupu - parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava
Constantin Ciupu – parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava „Mama mea mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău”. s-a născut la Suceava, pe 21. 05. 1968, de Constantin şi Elena; tata – mecanic auto/şofer; mama – casnică; a vrut să se facă preot; a devenit preot.   O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? C.C.: O copilărie densă, plină de obiective în ceea ce înseamnă viaţa şcolară. În acea vreme în oraşul Suceava, nu aş vrea să exagerez, dar o persoană din cinci se cunoşteau, se salutau pe stradă. (…) Programul de şcoală favoriza timpul, ne favoriza pe noi din punct de vedere al timpului liber. Şcoala ne solicita în activităţi extraşcolare, începînd de la ansamblul sportiv, terminînd cu excursiile pe care le făceam în judeţ şi în afara judeţului. Era timp şi pentru învăţătură, şi pentru joacă, şi pentru prietenie. O.Ş.: Care au fost jocurile copilăriei dumneavoastră? C.C.: Am făcut grădiniţa în Suceava. O grădiniţă care era plasată pe locul actualului hotel „Bucovina”. Alăturat era un teatru de vară care în 1974 a fost dărîmat. Grădiniţa era mică, avea trei clase. Am avut o educatoare foarte caldă la suflet, era ca o mamă. Era mai mult decît un educator care vine să îşi ţină lecţiile. Era un pedagog care trăia împreună cu noi patru ore pe zi. Doamna Jaucă. Numele mic de botez nu îl ştiu şi nu cred că l-am ştiut vreodată. O doamnă educatoare, un pedagog, un om. Grădiniţa era a jocului. (…) În copilărie mergeam la bunica mea din satul Braşca al comunei Ilişeşti şi mă jucam pe imaş. Mergeam la mama mamei mele. Am fost şi la bunicii din partea tatălui meu, în satul Dealu din comuna Zvoriştea. O.Ş.: Eraţi un copil poznaş? C.C.: Eram un copil. Copiii nu îşi dau seama cînd fac pozne. (…) Nu era cel mai fericit caz să verşi o cutie cu lac în gangul casei sau altele care s-au petrecut. Sigur că erau făcute din dorinţa de a vedea cum este. Am făcut baie unor pui. I-am luat de sub cloşcă. Nimeni nu reuşea să pună mîna pe cloşca aia. Am luat doi pui, i-am spălat şi i-am pus la uscat în sobă. Cînd a venit bunicul a întrebat: unde eşti? Şi cînd am auzit şuruiutul curelei cum se desfăcea de la brîu, mi-am dat seama că am greşit. O.Ş.: Vă mai articula bunicul? C.C.: Nu. A fost singura dată. Bunicul de pe partea mamei a crescut nouă copii. Nu cred că i-a atins fizic foarte des, dar avea un cuvînd aspru şi o atitudine care sugera această stare. O.Ş.: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic? C.C.: Eu mi-am dorit să fiu preot. Nu ştiam ce înseamnă să fii preot la vîrsta de cinci ani. Am avut parte de o întîlnire fericită cu un domn pe care îl port în suflet ca şi pe alte multe persoane cu care m-am întâlnit pînă acum în viaţă. Domnul Mihai Filip, director la acea vreme la Şcoala Generală nr.1, un om cu un tact deosebit, cu o atitudine foarte deschisă pentru toţi oamenii, dar permanent neuitîndu-şi datoria de formator de oameni. El, într-o zi, întîlnindu-ne pe casa scării m-a întrebat foarte ferm: tu ce vrei să te faci? Nu am ştiut să răspund. Şi el mi-a spus să mă fac preot. Şi atunci mi-a rămas în minte fermitatea lui. (…) O.Ş.: Proveniţi dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi? C.C.: Părinţii mergeau la biserică, dar nu aveau o cultură specială pentru mine ca să devin preot. (…) O.Ş.: Unde aţi făcut liceul? C.C.: Am făcut clasele I-VIII la Şcoala Generală nr.1, fiind în apropierea casei părinţilor, undeva în apropiere de Dom Polski, pe strada Ana Ipătescu, nr.10, şi clasele a IX-a şi a X-a la Liceul nr.4, la clasa de Electrotehnică, pentru că în acea vreme învăţămîntul minim obligatoriu era de 10 clase. Am parcurs primii doi ani, am dat examenul de treapta a II-a şi l-am luat, iar după aceea, în august, am plecat la Mănăstirea Neamţ pentru a susţine examenul de admitere la Seminar. Asta se întîmpla în anul 1984. În acea vreme, liceele teologice erau în afara învăţămîntului de stat. Adică parcurgeai după cele 10 clase cinci ani de seminar teologic plus facultatea şi în faţa statului erai considerat cu 10 clase. La Neamţ am fost 27 de concurenţi pe un loc, eram din şase judeţe aproape 400 de candidaţi pe 16 locuri. Eu am fost primul din cei aproximativ 400 de candidaţi. O.Ş.: Cum au văzut părinţii aplecarea dumneavoastră spre credinţă? C.C.: Părinţii mei au fost foarte bucuroşi cînd în octombrie 1983 le-am spus într-o dimineaţă că m-am hotărît să merg la Seminarul Teologic. În 1982, înainte de a da admitere la liceu, părinţii au organizat un mic consiliu de familie la care am participat împreună cu ei şi cu un verişor de-al meu care era ofiţer în Armata Română şi care avea experienţa disciplinei militare. Atunci am fost întrebat dacă într-adevăr vreau să merg spre preoţie sau să aleg o carieră militară. (…) Am spus că merg la liceu, la sfîrşitul celor zece clase voi da la Seminar şi dacă nu voi reuşi înseamnă că nu am această vocaţie, nu am înclinaţie şi voi merge la sfîrşitul liceului spre şcoala militară. (…) O.Ş.: Nu cred că a fost uşor la Seminar. Au fost momente cînd aţi vrut să renunţaţi? C.C.: Nu. Atunci cînd am plecat de acasă, mama mea, nu plîngînd, dar cu ochii umezi, cu un nod de emoţie în gît mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău. Acasă am fost format într-o atmosferă de ordine şi disciplină, nu exagerată, dar potrivită pentru drumul pe care mi l-am ales. Cînd am ajuns la seminar eram ca peştele în apă. Se dădea deşteptarea la 5.45 şi culcarea era la ora 21.00, cu program plin ...

Mihai Dimian, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare”

Mihai Dimian, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare”
Mihai Dimian, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” „Cînd am dat treapta a II-a am obţinut cele mai bune rezultate din Oneşti”.       – s-a născut pe 09.02.1975 la Borzeşti;     – tata – maistru la termocentrala din localitate;     – mama – distribuitor la Combinatul Petrochimic Borzeşti/secţia cauciuc;     – a vrut să se facă profesor/psiholog;     – a devenit profesor universitar.   O.Ş.: Mai aveţi fraţi? M.D. Mai am doi fraţi. Unul lucrează în continuare în combinatul din    Oneşti, iar celălalt este în Constanţa. O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră? M.D.: Am avut o copilărie normală. Pe de o parte, eram cel mai mic din familie. Era o diferenţă foarte mare între mine şi fraţii mei, de 12 ani, dar în felul acesta am fost mai alintat decît au fost ei. În general mi-am văzut de drumul meu, nu am stat prea mult cu fraţii mei, care au fost în armată, apoi s-au dus la casele lor. Am trăit mai mult cu prietenii pe care îi aveam în jurul blocului. O.Ş.: Eraţi un copil poznaş şi ce pozne făceaţi? M.D.: Cred că da. Eram mai puţin cuminte la orele de la şcoală, dar asta se compensa prin rezultatele pe care le obţineam şi mi se permitea să vorbesc mai mult în timpul orei, să glumesc. O.Ş.: Eraţi premiantul clasei? M.D.: Da, am fost comandat de unitate, nu era şcoala gimnazială cea mai bună din oraş, dar am fost vicepreşedinte pe oraş. La olimpiade luam rezultate bune, eram cel mai bun, în principiu. Cînd am dat treapta a II-a am obţinut cele mai bune rezultate din Oneşti. Am luat 9,90 şi ceva, iar următorul a luat 9.80 şi ceva. Am intrat la cel mai bun liceu din oraş, la Colegiul „Dimitrie Cantemir”. O.Ş.: Aveaţi discipline preferate? M.D.: Eram interesat de ştiinţele exacte, matematică, fizică, chimie, dar eram pasionat şi de istorie. (…) Cu limbile străine mai greu, dar a trebuit să le învăţ. Fiind plecat în străinătate şi ulterior profesor a trebuit să fac eforturi şi în această direcţie. O.Ş.: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic? M.D.: O să vă dezamăgesc. Eu am vrut să mă fac profesor. Ţin minte că prin clasa a III-a învăţătoarea ne-a dat nişte probleme şi a spus că cine le rezolvă poate să devină profesor. Am stat toată noaptea să le rezolv pe toate. De atunci numai profesor am vrut să devin. Poate că în clasa a XII-a, cu revolta specifică adolescentului, am înclinat balanţa spre psihologie. O.Ş.: Aţi moştenit de undeva talentul sau pasiunea pentru ştiinţele exacte? Aveaţi pe cineva în familie? M.D.: Nu. Mama nu a terminat liceul. A făcut 7 clase. Tata a terminat liceul, dar la seral, însă vine dintr-o familie deosebită. Din secolul XVIII au fost preoţi, protopop de trei scaune, străbunicul este unul dintre semnatarii declaraţiei de la Alba Iulia din 1918, dar odată cu venirea regimului comunist tata a fost luat din seminarul teologic şi trimis la canal. A lucrat pe şantier, ulterior a terminat liceul şi a devenit maistru. Interesant este că pînă la finalul perioadei comuniste a devenit ateu. Tata era aplecat spre ştiinţele exacte. O.Ş.: Aţi făcut pregătire în particular la vreo disciplină? M.D.: Nu am făcut. M-am pregătit doar pentru concursuri şi olimpiade. O.Ş.: Aţi copiat vreodată la vreun examen? M.D.: Da. În generală, în clasa a VIII-a, la latină mă uitam la colega de bancă. Era mult mai bună. Pe de altă parte, colegii mei veneau la mine acasă să îşi facă temele, deşi nu mă lăsa mama să primesc copii străini. Erau cam 8-10 copii la mine acasă şi să zicem că făceam temele împreună la ştiinţele exacte. Cînd eram în clasa a VII-a, a venit fratele meu acasă şi m-a găsit cu copiii şi a ieşit un pic de scandal. O.Ş.: Cum eraţi ca student? M.D.: Eram un pic mai răzvrătit, la fel ca în perioada preuniversitară. În general, mi-am văzut foarte vine de treaba academică. Am făcut şi alte lucruri. Am dezvoltat la un moment dat o agenţie de turism care a evoluat destul de bine. În primul an de Crăciun şi Revelion am avut 300 de oameni, în cel de-al doilea an 3.000 de oameni. În Borsec, noi deschideam staţiunea, noi o închideam. (…) În momentul în care am văzut că afectează rezultatele academice… Am avut un semestru în care am obţinut cu dificultate bursa de merit, atunci am spus că renunţ, ca să mă concentrez mai mult pe partea academică. A fost o experienţă foarte utilă în dezvoltarea mea. Îmi amintesc că la începutul anului II am participat la o tabără de speologie care s-a prelungit şi după începutul de an universitar şi colegii mei făcuseră un anunţ cu poză pe care l-au pus la secretariat spunînd că am dispărut în munţi. Atunci nu erau telefoane mobile. Cînd m-am întors nu ştiam de ce erau toţi foarte bucuroşi să mă vadă. Nu au ajuns totuşi să anunţe poliţia. A fost o perioadă foarte frumoasă, deşi mult mai grea, apropo de condiţiile din cămine. Ce este acum cel mai rău, atunci era considerat lux. Stăteam cîte şase în camere, cu paturi etajate, fără nici un oficiu, baia era la comun, aveam apă caldă doar două ore dimineaţă, dar am avut profesori buni. O.Ş.: Unde aţi făcut facultatea? M.D.: Am făcut facultatea la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iaşi. Am ales matematica. (…) Am făcut şi Facultatea de Fizică, după care am dat şi la Informatică, unde am făcut doi ani, dar am plecat din ţară. Aveam 25 de ani cînd am plecat în Franţa. Mai avusesem cîteva oferte înainte (…) Venise o perioadă mai ciudată în România. Trebuia să plăteşti al doilea master, lucru care este normal acum, dar atunci abia se introdusese regula. M-am trezit pe la mijlocul anului că nu pot să fac al doilea program fără să plătesc. În acelaşi timp, aveam oferte să fiu plătit în străinătate pentru a studia şi a face cercetare. (…) Este adevărat că şi ...