Gheorghe Flutur – preşedintele Consiliului Judeţean Suceava

Gheorghe Flutur - preşedintele Consiliului Judeţean Suceava
Gheorghe Flutur – preşedintele Consiliului Judeţean Suceava s-a născut la Botoşana pe 8 iulie 1960; mama – casnică; tata – miner; a vrut să se facă silvicultor; a devenit inginer silvic. Şi politician.   Domnule preşedinte, cum a arătat copilăria d-voastră? Mama mea era ţărancă, Dumnezeu să o ierte, cu patru clase, un om simplu. Ea ducea casa pentru că tata a fost miner, a lucrat la mină prin ţară. A lucrat şi la Fundu Moldovei, şi în judeţul Argeş, la tunelul de la Vidraru, la Bicaz. Venea la sfîrşit de săptămînă sau la două trei săptămîni acasă. El susţinea financiar familia, însă mama era şi bărbat, şi femeie. Eu, după ce am crescut, chiar de foarte mic, de la şapte – opt ani, am fost învăţat cu muncile de bărbat de acasă. Îmi aduc aminte că verişorul meu, Cătălin, care acum este primar la Botoşani, era copil de domn, pentru că era în oraş. Eu eram la ţară. Cînd veneau în concediu se mirau de cum munceam eu. Am gustat din poveştile vieţii de la ţară. Am cosit de la 7 – 8 ani. Mă trimiteau prima dată să cosesc cartofii, pentru că acolo chiar dacă coseşti mai rău nu se vede. La 14-15 ani m-a învăţat cineva şi băteam draniţa pe casă, după care dădeam cu păcură. O copilărie dură? Temelia mea acasă mi-a prins foarte bine în viaţă. Am ştiut cum să abordez greul. Şi greul fizic, şi cel intelectual. La liceu aveai handicapul unui copil venit de la ţară, care nu era atît de versat şi ca limbaj, comportament. Aveam colegi cu o situaţie materială răsfăţată. Nu am dus niciodată lipsă de nimic. Munceam vara şi cîştigam bani. Mergeam la cules zmeură pe Valea Bistriţei şi o depuneam la centrele de colectare. Am lucrat la degajări, cu secera tăiam iarba din jurul copăceilor plantaţi. Aveai sau nu aveai mănuşi. Mai era cîte o viperă. Era destul de dură munca. Stăteam cîte 6-7 săptămîni la aşa ceva. Pot să spun că toate astea mi-au prins bine în viaţă. După ce am terminat liceul, am intrat la facultate şi m-am căsătorit foarte tînăr, în anul I de facultate. Băiatul meu, Cristi, a venit pe lume în anul II. Eram un copil cu copil. Ce aţi vrut să vă faceţi când eraţi mic? Am avut două opţiuni: să urmez liceul veterinar sau silvic. Îmi plăcea şi să îngrijesc animalele, şi mi-au plăcut şi natura şi pădurea. Erau opţiunile de bază din viaţa mea. Pînă la urmă am ales silvicultura. Mi-a plăcut foarte mult şi venea dintr-o dragoste de la bunicul meu, Anfilofie Flutur, care a trăit 91 de ani, un om care iubea foarte mult natura şi care mă lua foarte mult în pădure, în Dealul Lupului, la Solca, după ciuperci. El m-a învăţat să deosebesc bureţii buni de cei nebuni, cum să nu mă rătăcesc ş.a.m.d. Şi-a pus amprenta pe mine. Dovadă că am urmat liceul silvic la Cîmpulung Moldovenesc, facultatea de silvicultură la Braşov, chiar şi armata am făcut-o la vînători de munte. Dumnezeu m-a ajutat să parcurg toate etapele acestei meserii, de la şef de brigadă pînă la ministru al Pădurilor. Ce au spus părinţii despre drumul pe care l-aţi ales? Poate că mama ar fi vrut să fiu ceva în sat, învăţător, profesor, să lucrez acolo sub streaşina casei, dar a fost de acord cu părerea mea. Chiar m-au încurajat amîndoi, au fost alături de mine. Îşi imaginau cum o să fiu eu dacă termin şcoala silvică, dacă am să mă duc mai departe să fac şi facultatea. Trebuie să recunosc că mi-au fost alături. Cum vedeţi copiii din ziua de astăzi? Nu mai văd sau foarte puţin văd să ia viaţa în piept de mici. Pentru mine nu era o problemă o noapte sau două în ploaie, la inundaţii, pentru că am trecut prin asta, m-am călit de mic cu ploaia, cu vîntul, cu gheaţa. Cred că din acest punct de vedere, în general, părinţii îşi alintă mai mult copiii. Trebuie să ne punem întrebarea dacă nu greşim în educare pentru că şi greul are un rol educativ deosebit. (flutur mic) Gheorghe Flutur (băieţelul cel mic din dreapta) împreună cu familia (flutur medalie cetate) Gheorghe Flutur, pe 28 noiembrie 2018, la statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, cu titlul de „Cetăţean Centenar” (flutur, cîine 1) Tînărul senator PNL Gheorghe Flutur, în 2002, la un eveniment organizat la Gura Humorului.

Dorin Nicolai Goian, fotbalist

Dorin Nicolai Goian, fotbalist
Dorin Nicolai Goian, fotbalist „Sînt sigur că am avut cea mai frumoasă copilărie” – data nașterii 12.12.1980, Suceava; – tata – electrician; – mama – croitoreasă; – voia să se facă fotbalist; Oana Șlemco: Ce voiai să te faci cînd erai mic? Dorin Goian: Am vrut să mă fac fotbalist. Dacă mă întrebi ce m-aș fi făcut acum sau dacă m-aș vedea făcînd altceva în afară de fotbal, aș spune că aș lucra într-un aeroport. Sînt atras de organizarea de acolo. Nu pot să spun nici pe ce funcție, nu știu, probabil la turnul de control. Cînd eram mic în afară de fotbal nu știam nimic altceva. Sînt sigur că am avut cea mai frumoasă copilărie. Chiar dacă au fost, nu am simțit neajunsurile. Acum le văd, dar atunci nu simțeam. De unde pasiunea pentru fotbal? Provin dintr-o familie cu șapte copii. Fratele meu cel mai mare, Liviu, el ne-a transmis prima dată microbul. Era jucător la CSM Suceava atunci. Ne-a plăcut foarte mult. Mai mult am copilărit cu Luci, pentru că eram mai apropiați ca vîrstă. De mic copil stăteam cu mingea în fața blocului, la garaje. Tata, văzînd că toată ziua sînt la garaj cu mingea și singur, și cu ceilalți copii, s-a gîndit să mă dea la fotbal într-un cadru organizat. Aveam șapte ani. Am fost pentru prima dată la fotbal într-un cadru organizat la domnul profesor Constantin Băltățeanu. El a fost primul meu antrenor, Dumnezeu să îl ierte. Jucam fotbal și în casă. Făceam porțile din două scaune și mingea era un ghem pe care îl puneam într-un ciorap. Ne mai și ciondăneam. Uneori ne băteam în toată regula, dar am avut parte de o copilărie foarte frumoasă și nu regret nimic. Mama ta nu îți spunea să îți cauți un loc de muncă serios? Întreb, pentru că la acea vreme nu se cîștigau foarte mulți bani din fotbal. Eu am vrut să dau la Liceul Sportiv și părinții mei nu m-au lăsat. Mi-am spus: „Ce sportiv? Trebuie să înveți o meserie”. Și m-au obligat, oarecum, să dau la electromecanic auto, că tata voia să mă facă mecanic auto că se cîștiga bine, era o meserie bănoasă. Și m-au dat la Liceul Industrial nr. 4. Am intrat, am făcut primele două clase, a IX-a și a X-a, acolo. Din clasa a X-a am fost luat în lotul echipei mari de seniori la Suceava și atunci nemaiputînd face față programului cu antrenamente- școală am reușit să îi conving pe părinți și m-au transferat de la profilul Electromecanic Auto la profilul Sportiv, unde programul era mai lejer. Cînd au înțeles părinții tăi că vrei să fii fotbalist? Aveam 17 ani. Am primit o ofertă de la Gloria Buzău. Atunci juca în Liga a II-a. Le-am spus părinților că vreau să mă duc să joc fotbal. Mi-am luat geanta în spate, fără bani, fără nimic și am plecat la Buzău. Am stat acolo șase luni. Am jucat meci de meci. Atunci mama și tata au spus: „Bă, l-am pierdut. Nu avem cum să îl întoarcem către o meserie”. Ai făcut pozne în copilărie sau adolescență? Am avut și eu perioade, ca orice adolescent, bune sau mai puțin bune. În jurul vîrstei de 16 ani am avut o perioadă mai zbuciumată din viața mea. Un anturaj mai nasol. Cei din cartier. Atunci apăruseră acele aparate de poker, roșu-negru. Și am căzut în patima jocurilor de noroc. Ajunsesem să îmi vînd lucruri din casă, o cămașă, spre exemplu, pe care o primisem de la fratele meu mai mare. Am dat-o pe trei lei ca să pot să joc la aparate. Țin minte că în acea vară, pentru că banii nu erau îndeajuns în casă, mama m-a trimis să lucrez în bazar pe timpul vacanței de vară. Și pe timp de vară m-am dus în bazar, vindeam la un vecin de-al nostru care avea chioșc. Vindeam baterii de chiuvete. Am lucrat o lună de zile în bazar. În fiecare zi plecam la 4 dimineața în bazar și veneam acasă la ora 11. Cînd făceam inventarul la finalul zilei declaram că am vîndut cu o baterie mai puțin. Banii pe acea baterie îi luam la buzunar și mă opream direct la păcănele, la aparate. La sfîrșitul lunii, mama s-a dus la vecină să ia salariul lui Dorin. Atunci, vecina a pus-o să stea jos, ea făcuse toate calculele, și i-a spus: „Dorin nu trebuie să mai ia nici un ban. Trebuie să ne mai dea el”. Ieșise inventarul total praf. Mama l-a sunat pe tata și țin minte că a venit după mine. Tata a venit de la serviciu, m-au găsit în sala de jocuri de noroc și m-au scos de acolo. Am știut clar că nu puteam să mai ascund nimic. S-a aflat totul. Am mers acasă, am luat o bătaie zdravănă. Aveam 16 ani, nu a contat bătaia, dar rușinea m-a durut. Două-trei luni eram în stare să fac orice ca să îmi împac părinții, pentru că mi-am dat seama că am greșit. Eram oaia neagră a familiei. Acela a fost momentul în care am spus „stop”. Am trăit foarte mult cu rușinea asta. Am avut un respect foarte mare pentru părinții mei. Atunci am spus că știu să fac fotbal, îmi place fotbalul. Eu o iau pe fotbal. Te-a ajutat fotbalul să te disciplinezi? Fotbalul a fost cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat în viața aceasta. O spun cu mîna pe inimă. Am stat foarte mult timp în cantonamente. Sînt o persoană disciplinată și ordonată. Nu prea suport să văd lucruri prin casă aruncate. Mi le iau singur, mi le împăturesc și le pun la locul lor. Am avut norocul să trec prin fiecare etapă a vieții. Am avut și perioade cînd a fost greu, cînd nu am avut bani. M-a ajutat foarte mult treaba asta. Nu am ars etape. Am trecut prin fiecare nivel. Ce ai făcut cu primii bani pe care i-ai cîștigat din fotbal? Primii bani au fost dintr-o convenție. I-am cîștigat la Suceava. ...

Sanda Maria Ardeleanu – profesor universitar la Universitatea „Ştefan cel Mare”

Sanda Maria Ardeleanu - profesor universitar la Universitatea „Ştefan cel Mare”
Sanda Maria Ardeleanu – profesor universitar la Universitatea „Ştefan cel Mare” s-a născut pe 10.10.1954, la Fălticeni; mama – profesoară de matematică; tata – medic la Rîşca, Fălticeni; a vrut să se facă profesoară; a devenit profesoară. Oana Şlemco: Proveniţi dintr-o familie de suceveni? Sanda Maria Ardeleanu: Tatăl meu, un moldovean sadea, cu accent şi cu toate obiceiurile, tabieturile, cu ospitalitatea, căldura şi generozitatea moldoveanului din Modîrjac – Iaşi. Mama mea, o fiinţă adorabilă, deosebit de frumoasă, mai simandicoasă, venită din Ardeal, ea s-a născut la Miercurea-Ciuc, după care a făcut studiile în Braşov, facultatea la Cluj. Iată că s-a plimbat prin centre mari. Cînd a terminat facultatea a venit la Fălticeni. A trebuit să facă rost de o hartă şi să vadă unde se află Fălticeni pe harta României. Din mijlocul Ardealului, a ajuns la Fălticeni cu rachetele de tenis. Era şi schioară. Vă daţi seama, erau lucruri aici, în Moldova,  aproape necunoscute. Mama mea aşa a ajuns în autogara din Fălticeni, unde a fost primită de un inspector şi s-a îndrăgostit de Moldova atît de tare încît, deşi la un moment dat bunica mea, mama ei, îi găsise un post ca să se întoarcă în Ardeal, nu a mai vrut să se întoarcă. L-a cunoscut pe tatăl meu graţie profesorului Vasile Popa, marele cărturar, care este naşul lor de cununie şi naşul meu de botez. O poveste foarte frumoasă, de care am beneficiat eu pentru că m-am trezit într-o familie extrem de frumoasă. Ce voiaţi să vă faceţi atunci când eraţi mică? Niciodată nu am dorit altceva decît profesoară. Mi-a plăcut foarte mult şcoala. Mereu am fost pe podium, dacă pot să mă exprima aşa, fără să mă laud. Nu am făcut altceva decît şcoală. În familie se spunea: Sanda citeşte, Sanda învaţă. În permanenţă eram retrasă într-un colţ al casei sau într-un colţ al grădinii şi citeam. (…) O singură dată nu mi-am ascultat părinţii. Ei mi-am spus că ar trebui să devin medic şi fiind foarte conştiincioasă şi silitoare şi chiar tocilară, m-am apucat să învăţ anatomie, fizică, m-am dus pe la olimpiade de biologie, pe la Timişoara, totul foarte frumos pînă în clasa a XII-a în luna martie, cînd mai aveam două luni pînă ce terminam şcoala şi trei luni pînă la examenul de admitere la facultate. Fusesem pregătită cu profesor. În martie 1973, eram în bucătărie cu mama şi priveam ce face ea. Era o zi foarte frumoasă şi mama îmi spune: în faţa casei este o femeie, doarme sau îi este rău. Stătea în afara curţii, pe iarbă. Şi a fost o izbucnire pe care am avut-o atunci. Am spus că nu vreau să fiu medic, mie nu îmi place să fiu medic. Mama a intrat în panică. A venit tata acasă şi i-a spus că nu vreau medicină sub nici o formă. Şi m-au întrebat ce vreau. Atunci am spus că vreau să fiu profesoară, vreau limbi străine. Şi imediat mama a mers la şcoală şi a vorbit cu profesorii mei de franceză şi de engleză. Doamna profesoară Alexandrina Andrucovici pe care am avut-o ca model. Profesorii au încurajat-o pe mama. Am mers la Iaşi unde am dat două testări şi mi s-a spus că nu este nici o problemă şi am intrat a doua pe listă la franceză-engleză. A fost o concurenţă de 13 pe un loc. Cum eraţi în copilărie şi adolescenţă? Nu îmi plăcea iarna deloc. Stăteam numai în casă şi citeam, nu mă scotea nimeni la un săniuş. Eram percepută poate uşor arogantă, înfumurată, dar nu era aşa. Am avut întotdeauna o deschidere faţă de oameni şi de suferinţele lor. Întotdeauna am fost alături de oameni, dar am fost mai retrasă, nu m-a văzut nimeni pe la discoteci, ceaiuri. Cred că acesta este un defect. Nu am socializat de la început foarte bine şi am tot învăţat pe parcursul vieţii să socializez. Mi-a lipsit această latură, deşi în familia mea am văzut o socializare la cel mai înalt nivel. Părinţii mei erau foarte veseli, aveau prieteni, se făceau mese extraordinare. Acum sînt revoltată că din albumele pe care le am nu ştiu cîte zeci sînt cu fotografii de la mese. (…) Am fost percepută greşit, deseori am suferit din cauza aceasta, dar nu am putut să mă schimb. Aţi fost vreodată pedepsită de părinţi pentru pozne? Nu am fost urechiată niciodată. Cred că sora mea, Corina, a fost, ea făcea pozne mai mari. Eu eram o visătoare. Sînt şi acum. Pierdeam foarte des cîte ceva. Am pierdut cheile de la casă. Tocmai ne mutasem în casa nouă de pe strada Cireşilor (n.a. – din municipiul Suceava), care acum are 50 de ani, şi mi-a fost încredinţată cheia casei. Eram în clasa a VIII-a. A doua zi o pierdusem. A fost o mare suferinţă şi pentru mine, şi pentru toată lumea. Eu eram cu capul în nori şi permanent familia spunea că sînt ruptă de realitate. Aceasta era sintagma, aşa mă caracterizau cei din familie. (…) Cum aţi cîştigat primii bani? (…) Mărturisesc că am fost solicitată încă din studenţie să meditez copii la limbi străine, franceză-engleză. (…) Cred că primii bani din acele lecţii i-am avut, după care salariile. Trebuie să spun şi asta. Imediat după ce am început activitatea ca profesoară, la Tomeşti, am intrat în CAR Învăţământ şi vreau să vă spun că toată viaţa am fost datoare la CAR Învăţămînt. Tot ce mi-am făcut în casă pentru mine şi pentru ai mei a fost şi cu împrumuturi de la CAR Învăţămînt. Cînd am desfiinţat contul, aşa a fost o chestiune de respect faţă de oamenii care chiar au nevoie de acei bani, mi-am retras fondul şi am spus că este ruşine să mai merg să mai iau din banii pe care ar putea să-i aibă alţii. Nu sînt deloc economicoasă. Niciodată nu mi-am pus problema banului. Nu-mi plac banii. Nu am avut niciodată bani strînşi. Aveţi vreun regret legat de alegerile pe care le-aţi făcut în viaţă? Ceea ce mi s-a întîmplat în viaţă ...