David Bowie, veşnicul rebel (XIV)

David Bowie, veşnicul rebel (XIV)
Dacă vă imaginaţi că înaintarea în vîrstă conduce la liniştire, la tihnă, la o altfel de abordare a vieţii şi că toate acestea sînt valabile şi la David Bowie, atunci vă înşelaţi amarnic. Odată trecut de 50 de ani, pare să-i fi sărbătorit mîncînd jăratic, întrucît în anul următor, 1998, este mai vioi, mai activ, mai inovativ decît în urmă cu 30 de ani.

Nu pîrnaia, ci ospiciul

Cînd se dă cîte o sentinţă care îl trimite pe clientul lor ani buni în puşcărie, avocaţii din lumea întreagă propun de regulă condamnatului ultima alternativă pentru evitarea pîrnăii: să se declare nebun. Sau, mă rog, fiindcă nu dă bine la C.V., să mizeze pe nebunia temporară, care cică l-ar fi lovit pe autor taman în clipa comiterii faptei incriminate. Uneori, şmecheria funcţionează, în sensul că violatorul, asasinul, spărgătorul sau ce-o fi, schimbă puşcăria cu ospiciul.

David Bowie, veşnicul rebel (XIII)

Rămăseserăm la anul 1995, cel în care Bowie scoate două albume, „The Buddha of Suburbia” şi „Outside”, lăsînd apoi să treacă un an şi jumătate pînă la apariţia următorului L.P. Ca de obicei, nu pierde vremea, experimentînd tot felul de parteneriate muzicale şi onorînd felurite invitaţii la evenimente muzicale. Numele lui apare împreună cu Nine Inch Nails, cu Pearl Jam, dar şi cu cel al lui Neil Young în concerte, tot David fiind şi capul de afiş al festivalurilor de la Phoenix şi Roskilde.