L-am văzut-o!

L-am văzut-o!
După cum vă ameninţam în urmă cu două săptămîni, a venit vremea să-l mai „tăiem” o dată pe David Bowie şi să facem o cronică a marii panarame de Eurovision, acum într-o nouă prezentare! Fiindcă, iată, s-a trecut la un nou sistem de anunţare a punctajului venit din fiecare ţară, în sensul că locurile de mai la vale erau deja scrise pe ecran, acordîndu-se prin viu grai, live adică, doar punctele pentru primele trei locuri.

Doar unul mai puţin

…Şi tocmai cînd ne aşteptam ca lumea „oamenilor de fotbal” să se rărească cu vreo 8 exemplare, de fapt 10, că nici Naşu’ şi Mitică n-or fi, tocmai ei, inapţi de a sta la brutărie vreo cîţiva ani, iată că ne pricopsirăm doar cu un absent (motivat!): domnul Becali George, cu care fotbalul ar fi ajuns la 9 sau 11, depinde cum priviţi situaţia. Altfel spus, în loc de Turma-ntreagă, ne-am trezit doar cu berbecul cel mai mîndru băgat în ţarc.

David Bowie, veşnicul rebel (XII)

David Bowie, veşnicul rebel (XII)
În 1988, într-o componenţă inedită (ca la fiecare nouă reinventare a sa) a grupului de acompaniament numit Tin Machine (Reeves Gabrels, Hunt şi Tony Sales), David Bowie o dă din nou pe metal-rock. Nu-l ţine mult: scoate şi un al doilea album, susţine un turneu care se va dovedi de adio şi preţ de cîţiva ani… se mai gîndeşte ce să facă. În acest timp, reeditează cîteva din albumele sale deja clasicizate, în cap cu „The Rise and Fall of Ziggy Stardust” (care rămîne personajul său favorit), în 1990, „Young Americans”, în acelaşi an scoate o culegere a perioadei techno – „Bowie Tech Pack”, iar un an mai tîrziu „Young Americans”.