Asta-i marfa

În istoria fotbalului românesc a mai existat o echipă-minune: se numea Viitorul şi era alcătuită din juniorii români sub 18 ani care tocmai cîştigaseră Campionatul European, parcă prin 1963, desfăşurat în România. Echipa asta a fost înscrisă în Divizia A, unde i-a luat la omor pe mai toţi greii: şi pe Rapid, şi pe Steaua, şi pe Dinamo. Nu mai ştiu exact, şi mi-e lene să caut on-line, parcă una din ele a smuls totuşi un egal. Oricum, Viitorul a stîrnit nişte valuri aşa de mari încît… a trebuit desfiinţată! Mi se pare că asasinatul s-a produs încă înainte de încheierea turului, iar jucătorii au fost împărţiţi între alea mari, sculele de echipe. Printre numele fabuloase de acolo se aflau Pal, un fundaş central ceva mai tehnic decît Boc ori Gică Popescu, portarul Suciu, eternizat în poarta Stelei, Sorin Avram, o extremă la fel de bună ca Pîrcălab ori Lucescu, ori Voinea, devenit golgheter naţional cîţiva ani la rînd. Ăla era Viitorul din anii ’60, o echipă cu adevărat de legendă, pe care a îngropat-o regimul comunist. Peste ani, ne-am trezit cu un alt Viitorul. O echipă care nu excelează prin nimic, dar cu îndreptăţite pretenţii de excelenţă, din moment ce la ora la care scriu eu această rubrica ocupa locul I în campionat, ba s-a mai calificat şi în Cupa României după ce a bătut o echipă practic desfiinţată, Pandurii. Atunci, în anii ’60, Viitorul devenise pericol naţional, de-au ajuns să se coalizeze Armata şi Miliţia ca să o desfiinţeze. Acum, după mai bine de jumătate de secol, o echipă rahitică, în care doar vreo trei sau patru dintre jucători chiar au şanse de a deveni fotbalişti, conduce campionatul intern. S-ar putea zice că e vorba de însănătoşirea fotbalului românesc? Da, dar cu condiţia să nu mai existe şi Steaua, în faţa căreia Viitorul se apleacă respectuos, dacă nu are cumva nevoie să o bată cu 5 – 2, cum s-a întîmplat o singură dată, întocmai şi la timp. Şi uite-aşa constatăm că în 50 de ani fotbalul nostru n-a reuşit să facă decît cîţiva paşi. …Şi ăia înapoi!

 

 

Fiţi sociabili!