Artistul plastic David Croitor: ”În cazul meu, cred că este vorba de ceva mai mult decît pasiune, este modul meu de viață”

David Croitor”Am început să desenez încă de pe vremea cînd eram copil. Pare o exprimare comună, dar acesta este adevărul. Aveam 4-5 ani cînd am făcut primul desen, cel puțin așa îmi amintesc eu… Cum s-a întîmplat ? Un vecin ne-a adus o carte de povești cu ilustrații. M-au atras imediat desenele și mai ales unul dintre ele m-a făcut să nu rezist. Era un urs cu coada în apa înghețată. Nu știam ce este acela un urs, dar desenul din carte avea o noimă, un fel care mi-a trezit interesul. Am simțit imediat impulsul de a face și eu desenul pe o hîrtie. Hîrtie la vremea aceea, prin ’62, nu prea era, mai ales la țară. Ce să faci cu hîrtia, doar să aprinzi focul… Dar n-a fost nevoie să-mi bat prea mult capul, pentru că am zărit pe un perete o coală mare, cu motive țărănești imprimate. Era un fel de covor de hîrtie, o imitație. Toată lumea avea așa ceva pe pereți. Am smuls hîrtia de pe perete, am și rupt-o, dar mi-am asumat riscul. Am luat o bucată de cărbune de strujan căzut în fața portiței de la sobă și m-am apucat să desenez pe spatele alb-gri al colii ceea ce vedeam în carte, evident, mărit de cîteva ori. Coala avea cam 80/60cm. Am făcut eu ce am făcut acolo, iar cînd tatăl meu a venit în spatele meu să mă certe pentru că am rupt <covorul> a văzut desenul și i-a zis mamei: <măi, băiatul ăsta are talent !> Nu știam ce-i aia talent, așa că m-am cam îngrijorat, crezînd că am ceva pe mine, tăciune poate”, povestește artistul din Vatra Dornei. Șirul amintirilor continuă, creionînd în tușe emoționante și povestea pictorului David Croitor. ”Încurajat de părinți că am talent, am început să desenez orice îmi pica la îndemînă, dar mai ales o desenam pe sora mea mai mică, care avea vreo 2 ani. Părinții spuneau că seamănă cu ea desenul, eu, însă, nu-mi mai aduc aminte. Cînd eram pe uliță cu copiii, nu mă prea jucam cu ei, eram mai mult preocupat să mîzgîlesc gardurile. Eram luat la rost pentru asta de către vecinii părinților, iar eu le spuneam că am talent și că nu mă pot opri, n-am ce face. Părinții celorlalți copii nu-i lăsau să se joace cu mine, le spuneau: <vedeți să nu stați pe lîngă ăla, că are talent>! Se gîndeau că se poate lua! Am intrat la școală și așteptam ora de desen așa cum așteptau colegii mei ora de muzică cînd se juca fotbal pe toloacă. Începînd cu clasa a cincea, eram trimis cam în fiecare an la olimpiada de la Moara, eu fiind la școală în Liteni. Mergeam toți olimpicii cu căruța vreo 6-7 kilometri și nu contau hurducăturile, era o adevărată aventură. Încet, încet căruța cu <elite> intra triumfal în comună. Bineînțeles că, fiind singurul concurent, la Moara luam întotdeauna locul întîi, urmînd ca apoi să merg mai departe, tocmai la Suceava. Dar asta nu se întîmpla niciodată, Suceava era departe, căruța nu avea rovinetă, iar părinții considerau că totul e o glumă care ține doar pînă la Moara”, își amintește el. Au urmat anii de liceu, cu parfumul lor aparte, cu primele desene în culori și prima întîlnire cu un pictor pe care l-a suprins chiar în timp ce lucra. Atunci a decis că va fi și el pictor. Și apoi un alt pictor a apărut în viața lui și nu unul oarecare, ci unul care avea să-și pună puternic amprenta pe ceea ce este azi David Croitor. ”Am intrat la un liceu industrial din Suceava. Vroiam să mă fac strungar. Auziseră părinții că este ceva de viitor. În liceu am continuat să desenez, mai ales portretele colegilor, și am început să lucrez și în culoare. Ulei din prima. Voiam ulei neapărat pentru că-l văzusem pe pictorul Mircea Hrișcă pictînd zidurile Cetății Sucevei pe o vreme năpraznică de iarnă. Priveam de la distanță, hipnotizat, cum scîrțîia pensula tocită pe pînza întinsă ca toba. Simțeam un miros de ulei și terebentină venind dinspre pînză. Mirosul acela nu m-a părăsit nici astăzi, îl simt acut cînd intru într-un atelier de pictură. Este mirosul care îmi readuce la zi toată nebunia tinereții. Am nimerit în preajma maestrului din întîmplare. Chiulisem de la niște ore și am plecat, împreună cu un coleg, pe de-a dreptul, la <Călău>, să căutăm tot felul de lucruri vechi, chestii, șuruburi, sîrme, etc. Nu știam că pictorul este Mircea Hrișcă, am aflat, însă, mai tîrziu, cînd am văzut lucrarea expusă la fosta Galerie de Artă. A fost primul pictor pe care l-am văzut live în viața mea. Acela a fost momentul în care mi-am zis: <voi fi pictor, chiar dacă va trebui să trec prin multe>! Prin ’78 l-am vizitat acasă, după ce mi-am făcut mult curaj, pe pictorul Dimitrie Loghin. Avea o expoziție la galerie, am luat un pliant și așa am aflat adresa. Mi-am luat inima în dinți și am îndrăznit. Mi-a deschis chiar domnia sa și m-a invitat blînd în casă. A văzut că tremur tot și nu puteam deschide gura de emoție. M-a luat ușor, mi-a arătat toate lucrările expuse pe hol, prin camere. M-a întrebat, cînd a venit momentul, care este scopul vizitei mele. I-am spus, timid, că și eu desenez și că vreau să mă fac pictor. Am revenit, am luat cîteva lecții cu el și mi-a spus: <ai talent, este o vînă care trebuie exploatată>. Poate pare lipsit de modestie ceea ce spun, dar asta este adevărul”, aflu de la domnul Croitor. A intrat la facultate la București și s-a făcut inginer geolog. În tot acest timp, nu a renunțat nici o clipă la pictat. ”Pictam tot timpul, Bucureștiul mă fascina. Eram atras ca un magnet: multe galerii de artă, o nebunie! Am fost imediat remarcat de profesorii mei (desenam fosile, era obligatoriu), astfel că unul din ei m-a ajutat să deschid, în trei ani consecutiv, trei expoziții cu cîte 10-15 lucrări. Am făcut facultatea în timpul liber, așa îmi place să spun, deși cursurile erau la zi, grele și multe. Între un tablou și o cafea mergeam la cursuri. Am terminat bine. Îmi amintesc că, după absolvire, fostul meu profesor (exigent tare), Emil Constantinescu, mi-a zis: <domnule Croitor, (întotdeauna folosea apelative de politețe cu studenții) dumneavoastră să continuați să pictați, lăsați geologia pe mîna altora>! Așa am și făcut”, mi-a mai povestit artistul plastic. David Croitor spune că, totuși, a încercat să fie un ”om serios”, un inginer cu prestanță, dar nu a reușit. ” Gîndul meu era mereu la nesfîrșite pînze pline de culoare. Am fost judecat de către unii oameni pentru că am lăsat ingineria pentru ceva <neserios și banal cum este pictura>. Știu că nu au înțeles, de aceea îi iert. Familia, soția și cele două fiice, mi-au fost alături și m-au sprijinit total, deși nu ne-a fost deloc ușor. La un moment dat mi-am vîndut și casa pentru a putea supraviețui. Am depășit momentul. De peste 10 ani trăiesc exclusiv din pictură. Dar am în spate 40 de ani de căutări, de frămîntări, dezamăgiri, dar și succese. Acum lucrez zilnic, cu frenezie. Pînă și noaptea mă gîndesc la subiecte noi, la culoare”, aflu de la el. David Croitor este de părere că pentru mulți pasiunea este un refugiu, o căutare a identității sau cine știe. ”În cazul meu, cred că este vorba de ceva mai mult decît pasiune, este modul meu de viață. De aceea am renunțat la tot, de dragul culorii. Da, <pasiunea nu spune niciodată: destul!>, trăiesc această experiență din plin. Pictura m-a ajutat să-mi simplific viața, să mă bucur de lucruri aparent simple, să consider că totul este un dar pe care nu-l merit. De aceea, viața mea poate fi cuprinsă în două cuvinte: Dumnezeu și culoare. Dar și culoarea este tot darul lui Dumnezeu”, îmi declară David Croitor.

Adriana Dascălu Bulină

Fiţi sociabili!