Andreea Alexandra Stela Juduc, artist plastic: ”Pentru mine, arta reprezintă sentimentele nespuse, literele inexistente şi cuvintele pe care le poţi aduce la viaţă doar prin linii şi culori. Asta înseamnă pasiune!”

Andreea Alexandra Stela JuducA ştiut din totdeauna că va fi artist plastic şi că pasiunea asta o va urmări toată viața devenindu-i rost pe pămînt. ”Se spune că atunci cînd eşti predestinat să urmezi o anumită cale, apar semne care să evidenţieze destul de clar drumul destinului. În cazul meu, acele semne au apărut în jurul vîrstei de doi ani sub forma primelor desene rupestre, cum îmi place să le denumesc. De ce rupestre? Pentru că au fost realizate pe pereţii camerelor, după perdelele lungi şi dantelate, ferite parcă de ochii curioşi ai familiei. Tatăl meu a calmat spiritele cu o replică simplă, dar care nu a fost crezută atunci şi poate că nu este crezută nici acum uneori, şi anume: <Ce te superi aşa? Într-o zi va fi un mare pictor!>” , a povestit Andreea Alexandra Stela Juduc. ”Claude Adrien Helvetius spunea frumos că <Nu cunoaştem niciodată limbajul pasiunilor pe care nu le-am trăit>. Nu putem judeca persoanele care nu înţeleg ceea ce se petrece în interiorul unui om pasionat. Acele persoane nu ne vor răul, doar că nu sînt la fel de norocoşi încît să poată simţi intensitatea trăirilor, gîndurilor şi senzaţiilor produse de pasiunea noastră”, arată Andreea. Dar care e povestea ei, pînă la urmă? ”Dragostea pentru arhitectura deosebită a clădirii m-a împins să aleg Colegiul Naţional <Ştefan cel Mare> Suceava şi nu Liceul de Artă, după cum se aşteptau toţi. Îmi aducea aminte de castelele din filmele scoţiene şi mă atrăgea ca un magnet de fiecare dată cînd treceam pe lîngă el, chiar şi atunci cînd eram micuţă. Nici Facultatea de Artă nu am urmat-o, ci am ales Comunicare şi Relaţii publice, iar în paralel am urmat cursurile Şcolii de arte <Ion Irimescu> din Suceava la sugestia unui profesor drag sufletului meu – Ion Horia Bîrleanu, apoi masterat în Semiotica limbajului. Viaţa mea de artist a început oficial după una din primele ore de antropologie din facultate cînd, chiar dacă eram atentă la ce se discuta, am fost inspirată de discuţia mistică şi fascinantă în realizarea unui desen tematic. Acel desen a fost confiscat şi ca <pedeapsă> am fost chemată la decanat în pauză. Spun pedeapsă cu umor, deoarece atunci a fost momentul cînd decanul Facultăţii de Litere de atunci, domnul profesor Ion Horia Bîrleanu, mi-a spus că am talent şi că ar fi păcat dacă nu m-aş alătura asociaţiei de artă Tonitza Art Group din cadrul universităţii. De atunci sînt aproape şapte ani în care pictura a fost cu mine la fiecare pas, transformîndu-mă pe mine ca persoană şi metamorfozîndu-se pe sine cu fiecare tablou realizat. Şapte ani de culoare concretizaţi în 23 de expoziţii de grup atît în ţară – Suceava şi Bucureşti – cît şi în străinătate – Bulgaria şi Ucraina, cinci expoziţii personale şi două proiecte de carte – „Nichita Stănescu. Limbajul Poetic” – Coperta – Iulia Murariu, Ed. Accent Print, 2007 si „Open de dor” – volum poezii – Coperta şi 50 ilustraţii – Ioan Mateiciuc, Ed. Alexandria, 2012. Diploma pentru activitatea artistică din cadrul evenimentului <Femei de Succes! Performanţă la superlativ!> din martie 2013 a venit ca o surpriză extrem de plăcută, deoarece este o onoare să stai alături de persoane cu un asemenea palmares. O consider surpriză, pentru că niciodată nu am realizat faptul că ceea ce fac cu atîta pasiune chiar are impact asupra celor din jur şi că sînt marcaţi de ceea ce privesc, totul fiindcă, pentru mine, arta mea este ceva ce vine natural şi firesc… mi se pare normal să fac ceea ce fac, dar se ştie că realitatea fiecărui om este diferită”, mi-a povestit ea.  ”De multe ori spun că dacă aş putea dărui lumii ceea ce cred eu că ar face-o mai bună, mai frumoasă şi mai aproape de origini, acel ceva ar fi cunoaşterea şi trăirea procesului creaţional. Euforia ideilor şi a imaginilor care fulgeră privirea, nevoia de culoare – o nevoie atît vizuală cît şi tactilă… liniştea gîndurilor atunci cînd creionul, penelul sau chiar degetele ating uşor dar sigur suprafaţa pînzei sau a colii de hîrtie. Aceste clipe mi-aş dori să le poată trăi măcar o dată în viaţă fiecare om, dar la intensitatea la care le trăiesc eu. Eu sînt o persoană intensă şi care pune toată pasiunea în ceea ce face şi probabil simt şi actul creaţional mult mai intens decît un om care vede desenul, pictura ca fiind doar linii frînte de plictiseală sau pentru care reprezintă doar un gest relaxant. Mi s-a spus acum ceva vreme: <aş vrea şi eu să pot picta…bănuiesc că te linişteşte şi te calmează cînd eşti nervoasă>. I-am răspuns sincer, chiar dacă atunci nu cunoşteam persoana respectivă, că pentru mine arta nu este terapie, nu este nici metodă de calmare şi că nu pot crea decît în anumite condiţii, într-un anumit mediu şi simţind anumite stări. Făcînd o glumă, mai mult sau mai puţin adevărată, i-am spus că prefer un sac de box în faţă decît o pînză atunci cînd sînt nervoasă”, a mai spus Andreea. Ea a vorbit apoi despre conceptul Lady V. – femeia vioară. De-a lungul istoriei, atît femeia, cît şi minunatul instrument au inspirat nenumăraţi artişti, printre care şi Man Ray în 1924, cînd a realizat fotografia „Violon d`Ingres” – inspirată la rîndul său de arta pictorului şi violonistului Dominique Ingres. În toamna anului 2011 îşi face apariţia în artă Lady V. – personificarea viorii şi metamorfozarea acesteia în trup de femeie. Într-o lume şi un timp în care inovaţia în arta tradiţională nu prea mai există, s-a născut Femeia Vioară a secolului XXI. Andreea Alexandra Stela Juduc, creatoarea conceptului Lady V., o prezintă ca fiind o antiteza perfectă între realism şi abstract, modernism şi antichitate, finalizată într-o metamorfoză omogenă. Siluete venusiene, statuete care prind viaţă…gene închise de sunete adînci de corzi…paşi de balet prin tuşe de culoare verde şi foiţe de aur menite să aducă un suflu antic şi luxuriant. ”Născută din iubirea unei culori pentru sunet şi pasiunea unui geniu, V. păşeşte graţios în lumină, glasul fiindu-i sunet cristalin de Stradivarius, iar talia fiindu-i sculptată parcă de însuşi primul creator al viorii – Andrea Amati. Vioara este cel mai profund instrument muzical. Îi simţi <vocea> adînc în suflet şi trăiri. Cînd arcuşul alunecă pe corzi, nu se aud note muzicale, ci plînsul sufletului…fie el de bucurie ori tristeţe. Femeia este complexă şi intensă asemenea Stradivariusului. Oricine a simţit intensitatea sentimentelor unei femei nu poate nega acest lucru”, arată Andreea Juduc. O parte din lucrările ei se pot găsi la iubitori şi colecţionari de artă atît din ţară cît şi din New York şi Londra. ”Pentru mine, arta reprezintă sentimentele nespuse, literele inexistente şi cuvintele pe care le poţi aduce la viaţă doar prin linii şi culori. Asta înseamnă pasiune!”, declară Andreea Alexandra Stela Juduc.

 

 

 

Fiţi sociabili!