Ameninţarea perpetuă

Motto: „Cuvintele lui William Faulkner se aplică cu siguranţă tărîmurilor bîntuite ale Europei de Est: « Trecutul nu este nicicînd mort, nici măcar nu este trecut »”. (V. Tismăneanu)

Ambiţiile, nostalgiile imperiale ale Federaţiei Ruse sînt tot mai evidente. Intervenţia în Ucraina, ameninţările dure, trufaşe la adresa fostelor ţări comuniste din flancul estic al NATO, manevrele militare ostentative, şantajarea economică a Bulgariei, războiul informatic sînt tot atîtea dovezi că ursul altaic a ieşit din hibernarea impusă de căderea Zidului Berlinului şi mîrîie tot mai ameninţător spre Europa „pierdută” de sovietici. A crede că democraţia se va instaura în Rusia într-un orizont de timp previzibil rămîne, mă tem, o utopie.

Sever Bocu a fost o personalitate bănăţeană, cu contribuţii majore la revenirea Basarabiei la ţara-mamă, motiv pentru care a fost condamnat la moarte în contumacie de justiţia maghiară. După 1947, ziarul comunist Luptătorul bănăţean îl considera pe Bocu un „ilustru agent nazist” care a militat „cu o rară consecvenţă într-un larg front manisto-legionaro-brătienist al tuturor forţelor huliganismului român.” Arestat de Securitate în „Noaptea demnitarilor” din 5-6 mai 1950, a fost dus la închisoarea din Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951, lovit de un gardian cu bocancul peste gură, în timp ce spăla pe jos, pînă i-a fost sfărîmat maxilarul. Avea 76 de ani. Familia lui a fost deportată în Moldova pînă în 1954, cînd a putut părăsi România la intervenţia personală a preşedintelui american Dwight Eisenhower. Într-un text premonitoriu (publicat în „Voinţa Banatului” – Timișoara, 1924), S.B. demască esenţa imperialistă a tinerei puteri sovietice. Actualitatea, perenitatea argumentelor prezentate m-au determinat să preiau un extras din acel articol.

„Împotriva cui se înarmează Rusia Sovietică neîncetat? Cine se gândeşte s-o atace? Nu e oare clar pentru toată lumea că ea îi caută României cearta cu lumânarea? Şi ce este această pretenţie, ai putea-o caracteriza tocmai din punctul de vedere pretins rusesc. Nu e Basarabia românească? Nu a aparţinut ea atâtea veacuri Moldovei, trup rupt din trupul ei, chiar dacă ruşii au stăpânit-o 100 de ani prin rapt şi silnicie, constituindu-şi azi nu ştiu ce drept din aceasta? Nu, sovietică sau ţaristă, pentru noi Rusia este aceeaşi, ceea ce ea este de altfel pentru toată Europa: ameninţarea perpetuă a liniştei şi siguranţei la hotarele noastre, împotriva căreia apărarea este şi ea perpetuă. Căci acest conflict, când se va rezolva, el se va rezolva sau în favoarea barbariei, deci a Rusiei, sau a civilizaţiei şi, deci, a Europei, a noastră. În această gigantică luptă, rolul nostru, al poporului român, este un rol de o măreţie tragică, de singurateci apărători ai civilizaţiei, care se confundă cu existenţa, cu viaţa noastră, rolul celor de-a pururi singuri într-o lume străină în acest neorânduit Orient, care ne este vrăjmaş prin instincte şi moştenire. Azi ţinem noi locul glorios, dar extrem de periculos şi greu, de barieră imediată dinspre Răsărit contra barbariei, rol de adevărat jandarm al civilizaţiei la frontiera anarhiei. Căci steagul roşu nu e un steag al păcii şi al libertăţii, cum s-a crezut, el e un simbol de sânge, de foame, de carceră, de crimă. Soarta mi-a rezervat şi mie un rol în peripeţiile reîntoarcerii Basarabiei la sânul patriei mame. Am stat la un post de observaţie interesant, în Kiev, tocmai în perioada când se desfăceau şi slăbeau una câte una legăturile care ţineau încătuşată Basarabia la imperiul moscovit şi am putut supraveghea, poate chiar înrâuri din apropiere, evenimentele nemijlocit, personal. Eşalonul nostru care dădu în noaptea de 6 ianuarie 1918 lupta cu bolşevicii lui Cătărău şi Pântea în gara din Chişinău a plecat din Kiev la propunerea mea făcută guvernului din Iaşi. Pe urmă eşalonul fu dezarmat de bolşevicii aduşi cu arme şi mitraliere în număr mult superior şi soldaţii noştri au fost purtaţi desculţi pe străzile Chişinăului în proferări de huiduieli şi insulte. Erau ei primii mucenici ai ideii naţionale în Basarabia căci soarta decisese aşa: Vechiul Regat să tragă sabia pentru Ardeal, iar primul sânge vărsat pentru Basarabia să fie sânge ardelenesc şi bănăţenesc! Basarabia este însă azi în tot cazul în posesiunea noastră, parte integrantă din trupul, din sângele nostru şi orice se va întâmpla nimic nu o mai poate desface nici pe ea, nici pe o altă provincie din trupul ţării. România va învinge sau va pieri cu ea împreună”.

 

 

 

Fiţi sociabili!