Ambasadorul Războiului Rece

Anatoli Dobrînin (1920-2010) a reprezentat cu eficienţă şi discreţie diplomaţia sovietică de top timp de peste jumătate de secol, din care peste 25 de ani ca ambasador în SUA. El a participat la toate summit-urile dintre 1955 şi 1990 şi s-a bucurat de încrederea a şase preşedinţi ruşi (de la Stalin la Gorbaciov) şi de aprecierea a tot atîţia lideri americani (de la Kennedy la Reagan). Dobrînin a deschis şi cultivat cu atenţie principala cale prin care Kremlinul şi Casa Albă au purtat neoficial negocieri secrete, chiar şi în momentele cele mai tensionate, de criză, ale istoriei recente.

Remarcabilă şi unică este şi „longevitatea” sa în funcţie, în ciuda luptelor intestine pentru Putere şi a schimbării liderilor de la Moscova. Ultimul dintre ei, Gorbaciov, cel care l-a şi retras, totuşi, din funcţia de la Washington, este acuzat de autorul excelentului volum de confesiuni că s-a lăsat prea lesne „dus cu zăhărelul” de abilul Bush, acceptînd pierderea atu-urilor strategice ale URSS. fără a primi nimic în schimb. Atunci au fost plantate „seminţele” actualei politici revizioniste a Rusiei, ilustrată de „ţarul” Putin.

Deoarece multe din amintirile strălucitului diplomat ne interesează nemijlocit pe noi, românii, voi selecta cîteva din acestea. Inclusiv modul cum un Brejnev euforizat de whisky-ul băut la reşedinţa lui Nixon („pe care nu voia să-l strice cu apă ori gheaţă”), l-a uimit pe american cînd a început să-i critice, pe rînd şi dînd nume, pe membrii conducerii de partid sovietice („nişte proşti!”). Ori telegrama trimisă în 1989 de Ceauşescu ministrului de externe, Șevarnadze, aflat la odihnă, prin care românul cerea intervenţia hotărîtă a trupelor Tratatului de la Varşovia în Polonia, unde „Solidaritatea” cîştigase alegerile. Era acelaşi Ceauşescu care se opusese ferm, în 1968, intervenţiei în Cehoslovacia, fapt ce a generat apelul (prea emoţional, crede Dobrînin) Casei Albe către Moscova, ca „în numele umanităţii” să nu fie invadată şi România.

În memoriile sale, Dobrînin recunoaşte, în premieră, că „Moscova era foarte supărată pe Ceauşescu” şi că trupe sovietice erau masate la graniţa cu România, dar afirmă că nu se punea problema invaziei, deoarece „nu ne îndoiam de stabilitatea regimului comunist de la Bucureşti”. În acelaşi context al Primăverii pragheze din 1968, ruşii au fost uimiţi de moliciunea reacţiei americane la invazie (preşedintele Johnson era preocupat mai mult atunci, din motive electorale, de o întîlnire cu Brejnev, decît de o replică pe măsură, dînd chiar cu tifla presei ostile: „Sperăm ca Moscova să aprecieze faptul că noi, americanii, nu sîntem nişte bătăuşi”). Acest fapt i-a încurajat pe ruşi – dezvăluie autorul – să invadeze, ulterior, Afganistanul.

De-a dreptul suprarealistă ne apare descrierea cursurilor de bune maniere la masă, predate în 1944 cursanţilor şcolii de diplomaţi de o bătrînă aristocrată din familia prinţilor Volkonsky: „Viitorii diplomaţi erau aşezaţi la o masă mare, pe care se aflau toate tacîmurile, farfuriile şi paharele necesare. Totul era real, cu o excepţie: nu exista nici mîncare, nici vin! Era război şi o criză teribilă de alimente. Chelneri imaginari serveau feluri de lux, imaginare, în veselă reală, din porţelan veritabil, care rămîneau goale. Venerabila prinţesă anunţa: – Imaginaţi-vă că serviţi supă „vichyssoise”! Urmau peştele, carnea, desertul. Învăţam folosirea tacîmurilor, asocierea vinurilor cu meniul, bunele maniere, arta conversaţiei. Toate acestea stîrneau apetitul tinerilor mereu flămînzi după raţiile sărace primite pe cartelă”.

Un alt amănunt pitoresc: deoarece salariile diplomaţilor sovietici din SUA erau mult mai mici decît cele ale altor diplomaţi (inclusiv din ţările comuniste „frăţeşti”), dar şi decît cele ale agenţilor K.G.B. sub acoperire (ce beneficiau de maşini, dar şi de cheltuieli forfetare, în vreme ce diplomaţii „adevăraţi” aveau o diurnă minusculă), Dobrînin îi ceruse în mod repetat lui Brejnev, în anii ’70, remedierea acestei inechităţi. Deşi ambasadorul aducea ca argument chiar şi o veche afirmaţie a lui Stalin („în privinţa ambasadei noastre din SUA, salariile ar trebui cel puţin dublate”), Brejnev refuza mereu, cu clasica replică: nu există valută! Abia atunci cînd abilul Anatoli a atras atenţia secretarului general că, după recenta creştere a salariilor de la Ambasada României, şoferul ambasadorului lui Ceauşescu avea o leafă egală cu a consilierului I al ambasadorului sovietic, Brejnev – brusc enervat – a admis mărirea salariilor cu 25%. Comparaţia cu incomozii fraţi români s-a dovedit decisivă, deşi şi lefurile românilor aflaţi la post în SUA erau mici. Următoarea majorare a salariilor avea să se producă la Ambasada URSS abia după aproape două decenii, în anii ’90.

În final, cîteva consideraţii despre presă, despre puterea ei de manipulare, conform unor confesiuni private făcute lui Dobrînin de doi preşedinţi americani. Kennedy: „Îi invidiez pe conducătorii voştri. Aici, orice aş face, 80% din presă mă critică!”. Nixon (după izbucnirea scandalului Watergate): „Anatoli, mass-media noastră e condusă în esenţă de aceleaşi cercuri evreieşti care sînt împotriva mea şi nu dovedesc nici un pic de recunoştinţă pentru tot ceea ce am făcut pentru Israel”. De fapt – punctează autorul – Nixon a utilizat un limbaj cu mult mai dur… imposibil de consemnat.

Vă recomand cartea celui mai important ambasador al Războiului Rece. Deoarece – scrie „Washington Post” – Dobrînin este un fin analist şi un povestitor minunat.

 

 

Fiţi sociabili!