Alexandru Paziuc – medic psihiatru

Alexandru Paziuc – medic psihiatru

  • s-a născut pe 11.06.1958;
  • mama a fost casnică;
  • tata a fost croitor;
  • a copilărit la Sighişoara, unde a stat 14 ani;
  • a vrut să se facă psihiatru;
  • s-a făcut psihiatru.

Oana Şlemco: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic?

Alexandru Paziuc: Ca orice copil voiam să fac de toate. Mi-a plăcut natura, să stau în mijlocul ei, să meditez. Îmi plăcea să hoinăresc cu cîţiva prieteni prin pădure şi ne plăcea să ascultăm poveştile bătrînilor la un foc de tabără, la stînă. Mi-am dorit să devin medic psihiatru, pentru că am simţit că mintea umană nu este suficient de bine cunoscută şi că acolo este o sursă inepuizabilă de informaţii care ne-ar putea ajuta să ne facem viaţa mai frumoasă şi mai uşoară. Acum, după zeci de ani, consider că, da, am făcut pasul bun. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, poate m-aş apleca mai mult asupra unor lucruri.

Care a fost momentul în care aţi spus: da, eu mă fac psihiatru?

Eram în liceu şi am avut o întîlnire la clasă cu doamna Suzana Gâdea, care la acea vreme era ministru al Educaţiei. A intrat în clasă cu tovarăşul prim-secretar şi ne-a luat la întrebări. Ce am avut de învăţat pe astăzi? Eu am ştiut să răspund pentru că am fost pe fază. Nu pot să spun că am dat răspunsuri corecte. M-a întrebat care sînt etapele de dezvoltare a biologiei şi i-am dat anii 1848, 1916, 1944, deci practic evenimente istorice care au influenţat cultura şi istoria. M-a întrebat dacă ştiu cîţiva reprezentanţi. Şi, sigur, i-am spus cîţiva paşoptişti şi cîteva personaje din Primul şi cel de-al doilea Război Mondial. Răspunsul a fost mulţumitor pentru doamna ministru. A mai fost o întrebare: dacă ştiu care este cea mai frumoasă grădină botanică din ţară. Atunci, ca să nu fiu pe placul ei, i-am spus grădina botanică de la Cluj. Ea mi-a spus că este o greşeală a noastră, a ministerului, că nu dăm suficiente fonduri la Bucureşti. M-am întrebat unde vreau să dau mai departe. I-am spus că la Medicină. Ea a răspuns, sigur că da, deşi nu prea i-a convenit ei. M-a întrebat ce specialitate cred eu că aş putea să fac. Atunci i-am spus că mie mi-ar place să fac psihiatrie. Moment în care a sărit în sus foarte ofuscată, foarte supărată, încercînd să explice că noi ne aflăm în plin proces de construcţie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi că în această etapă avem nevoie de doctori care să repare muşchii şi oasele. În momentul acela, în gîndul meu, eu am spus că trebuie să fac psihiatrie cu adevărat. Aceasta a fost prima dată cînd am afirmat clar că mă duc la Medicină.

Unde aţi făcut facultatea?

La Iaşi, am intrat imediat după ce am terminat liceul.

Înainte să urmaţi facultatea de medicină aţi călcat vreodată într-un spital de psihiatrie?

Din anul trei de facultate, pentru că aveam dorinţa de a cunoaşte psihicul uman şi mintea, ca şi student am mers împreună cu soţia la domnul profesor Mihai Şalaru şi l-am rugat să ne primească să facem lucrarea de diplomă în hipnoză. Pe mine mă preocupa tema respectivă şi mă preocupă şi acum. Eu, dacă ştiu psihiatrie la ora actuală, o ştiu datorită lui, pentru că ne-a luat ca şi studenţi în anul III de facultate şi făceam cîteodată vizite împreună cu el. Ajungeam la ora 12 noaptea să terminăm vizita în spital, să cheme salvarea şi să ne trimită acasă. Nu am să uit niciodată, el ne-a învăţat că atunci cînd îţi intră o persoană pe uşă tu să poţi să îi pui diagnosticul după cum calcă, cum vorbeşte, cum se uită, cum priveşte. Dacă nu ştii să încadrezi în capitol, atunci mai bine te ridici de pe scaun şi pleci din cabinet. Am ajuns ca practica de vară să o facem la Socola. Medicii psihiatri plecau în concediu, iulie, august, şi noi le ţineam locurile, şi noi făceam foi de observaţie. Nu am să uit niciodată. Acum îmi prinde foarte bine ceea ce noi făceam atunci. Cred că pentru noi psihiatria a fost ca o limbă nouă. Trebuia să stau cu dicţionarul lîngă mine ca să înţeleg anumite cuvinte. Cum am învăţat psihiatria? Profesorul ne-a pus să scriem ce spune pacientul. Şi scriam cîte zece pagini. Numai înjurăturile nu le scriam. În rest, scriam tot. Şi halucinaţiile.

Ce au spus părinţii dumneavoastră cînd le-aţi spus că vreţi să vă faceţi medic psihiatru?

S-au supărat pe mine. Au spus că lor le-a fost foarte greu să mă ţină la facultate şi cum să mă duc eu să stau între nebuni. Degeaba am încercat să le spun că nebunii ăia, cu ghilimelele de rigoare, pentru că eu nu folosesc termenul de nebun, nu îmi place, sînt oameni deosebiţi cu suflete deosebite în marea lor majoritate. Poate ei au mai mult nevoie de o vorbă bună, de înţelegere şi acceptare. Noi în facultate am învăţat foarte bine. Lucrul acesta a fost şi pentru mine, dar şi împotriva mea. Era în favoarea mea pentru că am considerat că pentru a fi un medic psihiatru bun trebuie să fiu un medic bun în toate. Trebuie să fiu un bun internist, trebuie să ştiu elemente de neurologie şi neurochirurgie, de endocrinologie. Şi eu, şi soţia am învăţat foarte bine. Am terminat cu 9,87. Aveam o notă foarte mare, am terminat al 14-lea pe Iaşi ca şi medie. De ce a fost împotriva mea? Am luat la medie Botoşaniul ca să fim aproape de Suceava şi Iaşi, soţia fiind din Iaşi. Cei trei ani de stagiatură m-au propulsat să fiu directorul Staţiei de Salvare Botoşani. Am avut 100 de şoferi în subordine, 30 de asistenţi, doi doctori, din care unul alcoolic. Am avut peripeţii. Noaptea se închidea curentul. Rămîneam să facem intravenoase la lumînare. Atunci am învăţat foarte mult. Aici fac o paranteză. Am dat secundariatul în 1988, noi am luat secundariatul, şi eu, şi soţia, şi la repartiţie nu mai erau posturi de medic psihiatru. A venit o comisie de la Bucureşti şi noi am semnat că refuzăm secundariatul. Puteam să fac neurologie, terapie intensivă. Şi am fost întrebat: „Bă, da tu cu mediile tale, cu cunoştinţele tale, de ce psihiatrie?”.

 

Mergeau cei mai slabi la psihiatrie?

De obicei da. Spitalele de psihiatrie erau în conace şi zone părăsite. Personalul trimis acolo era în general cu probleme, asistenţi cu consum de alcool. Era ca o pedeapsă. Noi persistam să nu vedem partea asta negativă şi cred că Dumnezeu ne-a deschis calea de am ajuns la Cîmpulung Moldovenesc, unde spitalul este în centrul oraşului.

Cum aţi reuşit să deveniţi psihiatru?

Eram la Botoşani, unde la un moment dat a avut loc un accident urît. Nişte generali, fiind ceaţă, nu au respectat drumul şi trei maşini s-au dat peste cap şi atunci noi am intervenit. Asta se întîmpla în 1989, prin septembrie. Oamenii s-au trezit la Bucureşti, trimişi cu avionul, unii la serviciul de urgenţă. După ce şi-au revenit au întrebat cine s-a ocupat de toată treaba. Şi cum putem să ne revanşăm pentru profesionalism? M-a chemat directorul Direcţiei de Sănătate Publică şi m-a întrebat cum putem fi recompensaţi. Şi am spus: domnule director, eu vreau să fac psihiatrie. El a răspuns: mă laşi cu psihiatria asta? Ăştia vor să te ajute. A pus mîna pe telefon, a sunat la minister şi le-a spus că oamenii vor veni mîine la Bucureşti, vin la dumneavoastră şi o să vă spună ce vor. (…) La ora 8 trebuia să fim la ministru. Ne-am dus acolo, erau secretari de stat care ne spuneau că ne aşteaptă domnul ministru. Am intrat, ministrul era cu dosarele noastre în faţă. Ne-a spus: „ – Măi copii, măi copii, ce faceţi, eu vă mulţumesc că aţi adus o pată de lumină în sistem. Cum vreţi să vă ajutăm, ce vreţi voi să faceţi?”. „ – Psihiatrie”. A scăpat dosarele din mînă. „- Voi cu mediile astea vreţi psihiatrie? Uite, bă, medic cardiolog, vă ajut să faceţi”. „ – Nu, domnule ministru, aşa ni s-a pus pata, noi vrem psihiatrie”. Domnul ministru a spus: „Bine, începeţi psihiatria. Unde vreţi?”. „ – La Socola”. „ – Începeţi cu 1 decembrie 1989”.

Oana ŞLEMCO

Fiţi sociabili!