Ăla Micu’ şi trofeul de borîtură

În meciul numărul 63 de la recent încheiatul Campionat Mondial de Fotbal, lucrurile cu adevărat interesante s-au petrecut după fluierul final. Pînă atunci, asistasem impasibil (că, pardon, consternat fusesem cu cîteva zile în urmă, cînd Germania ne dăduse 7) la noul masacru cu Brazilia, favorita mea, în rolul găinii. Acum, cînd Olanda ne-a dat „decît” 3, a fost, matematic, de 2 ori şi ceva mai bine, chiar dacă noi n-am reuşit să le dăm măcar una. Mă ia cu fiori cînd mă gîndesc cîte ne-ar fi dat Foresta dacă ne prindea într-o zi de graţie, ca aia pe care a prins-o cu Dinamo… În sfîrşit, Olanda n-a forţat nici ea, cu gîndul că joacă mai devreme cu o zi decît sperase şi decît s-ar fi cuvenit. Numai că Olanda îşi cam terminase şi spectacolul, şi golurile, şi fotbalul, în general, încă de la primul meci, cînd Van Persie a dat golul ăla de poveste, iar Robben şi-a epuizat driblingurile şi pentru celelalte şase meciuri rămase. Ei bine, conştient că bronzul obţinut e mai degrabă un eşec decît o performanţă, unul din domnii ăştia, numitul Van Persie a dăruit propria medalie de bronz domnului aceluia din tribună, pe care l-am văzut la fiecare meci al Olandei: în vîrstă şi îmbrăcat într-o uniformă de „general”. Desigur, portocalie. A fost un gest de mare sportiv, de Om. De artist care cere scuze în acest fel unic celor care aştepta ca el/ei să-i facă fericiţi. Nu le-a ieşit numărul. Prin comparaţie, o seară mai tîrziu, în meciul nr. 64, poreclit finală, am urmărit o lălăială penală de 112 minute, singurul lucru deosebit fiind golul din minutul 113 plus celelalte 7 minute ceva mai „mişcate”. Dintre toţi cei de pe teren, catastrofa supremă s-a numit Messi, a cărui singură realizare a fost aceea că a mai borît o dată. Oare pentru asta să fi primit trofeul? Da’ oare de ce nu i-o fi trecut prin neuron să i-l facă şi el cadou cuiva? Oricui.

 

Fiţi sociabili!