Adeverinţa de pocăire

Hai, că asta-i chiar culmea! Citesc pe Facebook o postare a prietenului Todirel Călugăriţa, incluzînd şi proba olografă a unui „jurat de băutură” la un preot. Parafat, semnat, înregistrat, ca un contract bancar, comercial, de către cleric. Ceea ce mi se pare foarte penibil şi chiar înjositor pentru raportul confesional (bănuit, sperat de mine, ca un ortodox naiv ce sînt, ca fiind obligatoriu intim, secret, asumat reciproc) este că se pot elibera „adeverinţe” ştampilate pentru un act, un angajament, luat, în fond, în faţa propriei conştiinţe, nu a unor instanţe bisericeşti şi nici măcar laice, administrative, civile.

Încerc să fiu mai concret. Un oarecare beţivan (să-l numim Costică) – rectific: un biet om, dependent de alcool, ca să fiu, totuşi, „corect politic” ca limbaj – e certat, ameninţat, condiţionat de şeful lui că dacă mai vine bat – că aşa se mai zice prin Bucovina: bat în loc de beat – la serviciu, îl va da afară. Bietul Costică „se jură” la preot, dar se teme că, totuşi, şeful nu o să-l creadă. Că doar mai „recidivase” de vreo două ori! Atunci, cere preotului „adeverinţă cu ştampilă”. Fapt explicabil, chiar scuzabil (pentru Costică, dar nu pentru „emitent”) de vreme ce, de vreo 70 de ani în ţara asta frumoasă, dar şi plină de ipocriţi şi de birocraţi rigizi şi suspicioşi, tot ce nu are ştampilă „apăi, nu e valabil!”.

Eu nu-l acuz pe bietul Costică! Dimpotrivă, îl compătimesc şi îi elogiez voinţa de îndreptare. Dar nu pricep practica – evident ciubucărească – a preotului care dă „adeverinţe de lepădare de Satana”. Prost ar fi Costică – avînd deja „hîrtie la mînă”, ştampilată şi semnată – dacă nu s-a dus, îndată, să mai tragă „un chef pe cinste”! Să bea, adică, în onoarea „lăsării de băut”. Mai ales că orice „contract” – chiar divin – poate avea clauze favorabile: mă voi lepăda de Demonul Alcool, dar la o săptămînă de la ziua primei chenzine din luna viitoare. Mutadis-mutandis, şi eu m-aş duce la acel (tip) de popă să-mi dea „adeverinţă” că am promis că de mîine, nu mă mai uit, pe stradă, ca omul, după femei cu jupe minimale şi sîni agresivi („ce dau buzna, ca hapsînii” – Emil Brumaru). Ori, mă rog (mai negociem), mă lecuiesc de la iarnă, că primăvara e prea greu! Dar mă îndoiesc că soţia va valida, recunoaşte angajamentul meu, parafat, contra cost.

E, de fapt, trist, deşi o dădusem pe glumă. Acel preot, în loc să discute, să-l „vindece” pe Costică al nostru – prin dialog, povaţă şi prin răbdătoare, îndelungată, aplicată confesiune – de demonul care îl împinge pe păcătos spre pahar, îi dă doar o adeverinţă ştampilată!? Ce altceva sînt mult căutaţii psihoterapeuţi moderni – cu canapelele lor ce înlocuiesc confesionalele – decît echivalentul laic şi mult mai scump al păstorului de oameni, al preotului tradiţional, cu har, îndrumător şi vindecător de suflete şi minţi? Perversă şi nocivă practică: răspunderea recidivei, a încălcării făgăduinţei rămîne în totalitate a lui Costică. Purtătorul de sutană – şi iubitor de „sutare de lei” – nu mai e un terapeut, un salvator. El rămîne un simplu martor neutru la un tîrg dubios, discutabil. Aş compara această practică ciudată cu găselniţa Bisericii Catolice, care, aflată în criză în Evul Mediu, inventase forma extremă a „pedepsei divine”: Inchiziţia, arderea pe rug, excomunicarea. Tocmai pentru a găsi, ulterior, şi „leacul”, cîştigul, profitul: acele „indulgenţe” scump plătite, care te scăpau de rug ori de eşafod. Doar dacă aveai bani, evident! Conceptual – exagerez? – nu văd nici o diferenţă de idei, de (anti)morală între indulgenţa plătită judecătorului clerical din Spania Inchiziţiei şi „adeverinţa de pocăire” dată – contra cost – unui beţivan român vizitat periodic de cele mai bune intenţii.

P.S. Mulţumesc şi colegului rădăuţean Nucu B. pentru completare. Uitasem că se poate da şi „dezlegare”, permisie, pauză la jurămînt, cum ar veni! Deci alţi bani, altă distracţie, alt început! Acum îmi amintesc de un moşneag „jurat” pe băutură, pe care cineva l-a învăţat să „eludeze” jurămîntul. Cum? Punînd rachiul într-o farfurie şi servindu-l cu lingura… ca pe ciorbă. Adică, vezi bine, el nu mai „bea” – act ce ar presupune o sticlă, un pahar – ci „mînca” rachiul, fiind astfel iertat. Doamne, Doamne! Numai că abia azi aflai că se poate da şi „adeverinţă” scrisă pentru un jurămînt prestat Divinităţii!

 

Fiţi sociabili!