Ad libitum încă n-avurăm…

Vă mărturisesc, cu suficientă ruşine-n cuget şi-n (ne)simţiri, că toată ziua aia de duminică mi-am petrecut-o cu nasul în cele două televizoare, printre meciurile de fotbal şi de tenis, dar şi de transmisii de la Olimpiadă, gîndindu-mă permanent cum pe înnoptate am să mă rup de toate şi o să mă fixez pe transmisia „semifinalei” (ghilimelele vin de la faptul că în orice domeniu semifinalele înseamnă fix două, în timp ce la TVR sînt fix… cinci!!!) Eurovisionului românesc, aia din salina Turda, preconizată a fi un eveniment unic la nivel planetar. Numai că (mea… pulpa!) am cam uitat, reamintindu-mi de ea fix la spartul tîrgului… şi chiar dincolo de el. Am butonat ultrarapid telecomanda şi am prins finalul finalurilor: o chestie care s-a dorit apoteotică, bănuiesc, dar care mie mi s-a părut apocaliptică. Pe scenă era o aglomeraţie de nedescris, în faţă încălecîndu-se vreo patru băieţi (plus unul presupus: alde Ouatu, care după ce a fost concurent, după ce a fost jurat, acum a ajuns prezentator, dar l-a furnicat să facă şi triluri alături de panaramele alealalte), care cică s-ar numi „Ad libitum”, şi care Dumnezeu ştie ce-or face în civilie, că acolo făceau care pe tenorii, care pe baritonii, în mod evident confundînd evenimentul ăla cu un altul, tot nedefinit. Mai tari erau fîţele din spatele lor, care, ca-n bancul cu miliţienii la Operă, se străduiau să danseze. Cum pe ce? Pe „Copacul”, chestia aia a lui Aurelian Andreescu, care şi fără ăştia tot mai degrabă pare o arie de operă decît muzică uşoară! La rahatul ăsta au pus şi moţ: „Nunta” lui Phoenix. Suna absolut monstruos, încît mă întrebam de ce n-apare Covaci să-i dea în judecată, după cum îi este obiceiul! La urmă, am răsuflat uşurat de două ori: prima, de fericire că monstruozitatea s-a gătat, iar a doua că nu s-a lăsat cu SMURD: cine dracu’ garantează că mina nu se poate prăbuşi dacă bagi volum baban în boxe?

 

 

Fiţi sociabili!