”Olanda este o țară scumpă, o țară foarte interesantă, miraculoasă, dacă doriți… Eu am fost în Assen, dar am vizitat și Gröningenul și, evident, Amsterdamul. În Assen s-a deschis o expoziție a României, expoziție care, de altfel, a mai fost deschisă la Madrid și la Roma, <Dacia, ultima frontieră a romanității>, o colaborare între mai multe muzee din România. Expoziția s-a deschis la Assen și am profitat – noi sperăm să cîștigăm proiectul cu muzeul de artă și am făcut cîteva vizite la niște muzee de artă (Muzeul Național al Bucovinei are în plan să realizeze un muzeu de artă – n.r.).
Cît despre intrarea la muzeu în Olanda, depinde de muzeu. În jurul a 25 de euro. Mult. Un muzeu care m-a impresionat acolo este Rijksmuseum, ăsta ar fi Muzeul Național de Artă al Olandei, care este în Amsterdam. Este impresionant, în primul rînd datorită valorii colecției. Sau colecțiilor. Au mai multe colecții. Pe mine m-a interesat foarte mult, evident, arta medievală, dar, bineînțeles că m-am dus și am văzut și Vermeer, am văzut și Rubens, și nu numai. Olanda e o țară care a avut colonii, o țară care a avut foarte mulți bani, pentru că dacă ai colonii, ai bani. Sau dacă ai avut colonii, ai avut bani. Atunci, și-au permis și armuri, și-au permis și pictură. Și, sigur, așa, pentru mine, ca demonstrație a ceea ce știam, să spun, foarte interesantă este arta catolică, care merge pînă în secolul al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, după care dispare cu totul. Zona devine protestantă și apare pictura, apare portretul și apare peisajul. Cam asta a fost istoria artelor europene. Odată cu reforma, normal, au dispărut icoanele, arta religioasă, iar oamenii, prima generație, n-au nevoie, dar a doua generație, mai ales că avea și bani, a simțit nevoia de prezență a frumosului, să spun așa, a picturii. Atunci, nu puteau să supere pe Dumnezeu și s-au apucat de pictură, a apărut portretul în pictura europeană și s-au apucat de peisaj și așa a apărut peisajul în pictura europeană. De fapt, s-a făcut, așa, o întoarcere parțială la arta lumii antice. Sînt tablouri de mare valoare acolo – Bruegel, Vermeer, Rembrandt…
Nici n-am reușit să văd tot muzeul, și, repet, m-am mai dus din motivul ăsta al muzeului de artă, m-au interesat sisteme de iluminat, sisteme de prindere, sisteme de vitrină… Comparativ cu muzeele noastre, eu zic că sîntem în pas, mai puțin cu iluminatul. Aici, din start, noi n-am avut noroc, să spun așa, oricît ne-am chinuit noi să le explicăm proiectanților ce fel de iluminat ne trebuie în muzeu, ei au încercat, dar n-au reușit, pentru că iluminatul de muzeu este mai scump și, întotdeauna, constructorii se vor duce pe ce-i mai ieftin. Mai devreme sau mai tîrziu, noi va trebui să rezolvăm problema iluminatului și să achiziționăm o serie de sisteme de iluminat specifice pentru muzeu. Este vorba și de protecție. În primul rînd de protecție. Și, mai e o chestiune, nu numai de protecție, cînd spun sisteme, eu n-am spus becuri, eu am spus sisteme, e vorba de numărul de spoturi. Am o lucrare pe care trebuie să o iluminez într-un anumit fel, mă duc cu trei spoturi, altădată mă duc doar cu un spot. Ei, la noi, nu mai poți să faci chestia asta, pentru că tu ai cîte un spot de un anumit fel, chiar dacă îi schimbi becul ca să nu dăuneze lucrării, nu te ajută foarte mult.
(La un moment dat, în cadrul emisiunii s-a vorbit despre un muzeu al artei fotografice care funcționează în Frankfurt și despre Muzeul Rockului ”Rockheim” din localitatea norvegiană Trondheim).
Am văzut un muzeu, în SUA, un muzeu, să-i spunem așa, al artei underground. Adică, arta mahalalei. Cu grafitti, cu spray-uri, cu rufe puse la uscat, nu am înțeles, sincer, mare lucru, dar nu-i treaba mea să înțeleg.
Fiecare domeniu oferă, la un moment dat, posibilitatea deschiderii unui muzeu. Este public de nișă și sînt oameni interesați de tot felul de subiecte începînd de la, nu știu, jucării, chitare, de exemplu, aparate de radio, sau, mă rog, aparate de redare a muzicii, să spun. Și atunci ai magnetofon, casetofon, pick-up, DVD și așa mai departe. Cîtă lume mai știe ce e ala MP3 Player? Cîtă lume mai știe ce e aia unitate ZIP? Au apărut, nu știu, au ținut vreo patru ani, cinci ani și s-a terminat. Discheta. Lumea știe, așa, a existat un sistem cu dischetă, nimeni nu știe ce putea face discheta respectivă… Sînt lucruri foarte interesante. Și cu computerele. Cred că ar fi o chestie interesantă să vezi o expoziție. Să vezi cum mergeau cu casetă audio, aveau încărcat caseta audio, băteai text și… atît. Practic nu făceai decît să îți scrii lucrarea de licență”. Emil Ursu, directorul Muzeului Național al Bucovinei. (Foto: Muzeul Rockului din Trondheim)
