A mai plecat un geniu: Keith Emerson

Keith EmersonŞtirea brută, de imediat după, zicea doar că a fost găsit în casa lui din Santa Monica, cu un glonţ în cap. Ceva mai tîrziu, poliţia a dat comunicatul conform căruia fusese sinucidere. Dacă prima avea logică, a doua nu-mi sună deloc bine: cum adică? Şi de ce să se fi sinucis Keith Emerson, cel mai spectaculos dintre toţi keyboards-iştii (titlu împărţit, în inima mea, doar cu Jerry Lee Lewis)? Ce-i lipsea? A doua zi, o informaţie venită de la un prieten din SUA zicea că ar fi făcut-o în semn de protest faţă de „transformarea SUA într-un stat nazist”, cum ar deveni în cazul alegerii lui Donald Trump. Nici asta nu-mi sună logic: în fond, Trump încă nu e nici măcar candidat. Apoi, pînă la alegeri mai e ceva vreme. În sfîrşit, de ce nu le-ar pierde? Peste toate, dacă chiar ar cîştiga Trump, cine l-ar putea opri pe Keith să se întoarcă acasă, în Anglia? Lămurirea a venit încă o zi mai tîrziu, şi chiar are logică. Cea care a dat-o e chiar prietena lui, Mari Kawaguchi: „Era un perfecţionist, iar gîndul că ar putea să nu mai cînte perfect l-a făcut depresiv, nervos şi temător”. De ce să nu mai poată? Simplu: cu doi ani în urmă a suferit o operaţie la mîna dreaptă, fiindu-i extras un muşchi care se atrofiase. De aici, o uşoară nesiguranţă, o durere constantă plus o desensibilizare a unor nervi tot de la dreapta. Şi urma un nou turneu în Japonia, începînd de săptămîna viitoare. Gîndul că ar putea să nu mai fie el însuşi l-a înnebunit în aşa hal încît, zice raportul oficial al poliţiei californiene, „i-a produs o depresie profundă şi o formă cronică de abuz de alcool”. De aici pînă la glonţ n-a mai fost decît un pas, pe care, iată, Keith l-a făcut. Mă număr printre fericiţii care au văzut Emerson, Lake & Palmer într-un concert istoric, exact unde şi cînd trebuia: la Royal Albert Hall, pe 3 octombrie 1992. Am mai spus-o, şi o repet acum, cînd moartea lui Keith mă doare tot atît cît m-au durut cele ale lui Janis, Jimi, John: este cel mai grozav concert din cîte am văzut vreodată. Iar asta în primul rînd datorită lui Keith Emerson, genial în turbarea lui. Nu-i urez odihnă veşnică, fiindcă nici n-are cum să-şi dorească aşa ceva unul ca el. Îi doresc să dea Acolo peste o orgă Hammond din care au şi îngerii, sigur, una, că doar de aia se găsesc prin toate bisericile catolice, şi să-i încînte şi pe ei măcar atît cît ne-a încîntat şi pe noi aici.

 

 

Fiţi sociabili!