Bărbaţii ca o pradă

Scriam, în episodul precedent, despre noile, încă imprevizibilele schimbări de raporturi de forţe, de rînduieli, în tot ceea ce înseamnă lumea contemporană. În plan geopolitic, economic, ecologic, toate fiind strîns îngemănate. Venind, propunînd, acum, o strictă  referinţă la răsturnarea totală a relaţiei de putere între femeile şi bărbaţii de azi.

Vorbisem de faptul, de adevărul că o femeie – călită ca gen, ca „specie”, prin milenii – este învăţată, genetic, să facă eschive, amînări. Să apeleze la ingenioase subterfugii atunci cînd ea se află în ipostaza de a refuza, sec, propunerea masculului agresor înfierbîntat: „Ia mîna de pe piciorul meu! Ori vrei s-o sun pe nevastă-ta!?”. Orice femeie se va descurca oricum şi oricînd mai bine în asemenea „situaţii de criză” decît bărbatul obligat, volens-nolens, să facă „treaba aceea” cu o femeie pe care el nu o vrea, nu o doreşte. Din această pricină – altfel spus, ca dovadă că un bărbat nu este altceva decît un copil etern, unul  numai parţial „înţărcat”, despărţit de mămica lui! – am să inventariez, mai jos, posibilele replici, scuze (unele de-a dreptul infantile!) ale unui bărbat invitat, provocat de o femeie. Constatarea – pe cît posibil, sper că şi logică! – după consemnarea „scuzelor masculine” ar fi că bieţii bărbaţi încearcă, în principal, să „tragă de timp”. Adică, ei, copilaşi mereu derutaţi, ar cam încerca să nu refuze, abrupt, nici pe şefa ori pe colega care li se oferă imperios, dar nici să o piardă, la o adică! În fine, o să consemnez mai jos anumite replici de repliere, de amînare ale bărbaţilor care ar fi obligaţi să iubească, să facă amor cu o femeie, cu forţa! Este, de fapt, o încercare frăţească de a-i scoate din necaz, din obligaţia imposibilă de a fi, deveni, la comandă, băţoşi! De unde atîta bărbăţie la comandă!? Aşadar, cum, cu ce texte-pretexte se poate apăra un bărbat!? Atunci cînd bărbatul gîndeşte, simte, sincer, cam aşa: eşti o nasoală! Nu-mi placi deloc! Abia aştept să scap de insistenţele tale! Deci, iată cum  glăsuieşte, cum se fofilează el: „E o anumită diferenţă de vîrstă între noi… hai să ne mai gîndim!”. „Te respect prea mult ca să mă pot culca cu tine!” (cea mai banală replică defensivă masculină posibilă, n.a.)”. „Viaţa mea e prea complicată, deocamdată”. „Vai, regret, dar am deja o amantă şi e foarte geloasă”. „Ştii, simt, sper că tu eşti, draga  mea, un fel de alter-ego al meu. Dar eu, vezi, nu mă auto-satisfac niciodată”. „Acum sînt total  focusat pe job, pe serviciu. Mai vorbim noi”. „Aş vrea, crede-mă… dar din principiu eu nu mă cuplez cu o colegă de serviciu sau cu o vecină”.  „Doar ştii că nu pot fi distributiv, dual band, să zic aşa. Şi nevastă-mea, uite, care mă sună mereu. Dar dacă tot insişti, hai s-o facem vineri, după  ora 16, după ce pleacă toţi ceilalţi, în camera cu xeroxul!”. „Sînt încă burlac, mă tem, nu vreau să devin dependent de cineva!”. „După ce că toată lumea ştie că o pui cu şefu …acuma m-ai găsit pe mine de fraier!?”. „Nu se poate acum, aici! Fii cuminte, termină! Nu am făcut duş de 3 zile, că ăştia au oprit apa caldă!”. „Şi tot tu eşti botoasă, acum!? Te prevenisem doar că nu o să pot uita că am fost coleg de bancă cu Costică, soţul tău!”. „M-a luat, brusc, o durere de măsea! Vai, vai!”. „Bine, cum doriţi, şefa! Dar dacă sună ori dă peste noi, neanunţat, domnul senator… ştiţi dvs. care…!?”. „Ca principiu, respect regula animalelor sălbatice: nu vînez niciodată aproape de bîrlogul, de vizuina mea. Apropo, nu că m-aş teme, dar bărbatul tău mai are puşcă!?”. „Cum să mai ies, apoi, la bere, la şah cu soţul tău!? Ar trebui – de ruşine – să-l las mereu să cîştige! Ceea ce ar fi împotriva mîndriei mele, pentru că el joacă foarte prost, după cum ai zis şi tu!”. „Ai uitat că era cît pe ce să vă botez copilul!?”.  „Dacă ne şi îndrăgostim, naibii, ce facem, atunci!?”. „ „Tu es la femme de mon ami” e cîntecul meu preferat”. Etc., etc. De unde se vede – ca să n-o tot „aburim” – că bărbaţii sînt o pradă cu mult mai uşoară, mai accesibilă femeii decise, doritoare, decît invers!

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!