2-0 pentru Dylan!

Bob-DylanÎntr-o ţară normală, orice apariţie a numitului Robert Allen Zimmerman, cunoscut în galaxie sub numele de scenă Bob Dylan, este un eveniment. Doar apariţia, să ne-nţelegem bine! Iar dacă mai şi cîntă, este de la sine înţeles că lumea se buluceşte, că biletele se epuizează instantaneu, că la locul concertului trebuie să ajungi cu multă vreme înainte. Nu însă şi în România. În ţara asta prost făcută (ba şi prost condusă, prost educată, chiar prost populată), prezenţa „celui mai influent artist contemporan” (cum zic toate studiile/sondajele/anchetele) este, categoric, mai puţin importantă decît a lui Julio Iglesias sau, mai pe-nţeles, a lui Bittman, Andra ori Voltaj. Ca să nu mai vorbim de Minune. Bob Dylan este şi el o minune. Mai importantă decît cele 7 ale lumii. La primul lui concert, cel din 2 iunie 2010, la Zone Arena, să tot fi fost vreo 12.000 de oameni, din cei vreo 30.000 cîţi încap, cred, acolo. Acum, pe 25 iunie 2014, cînd l-am revăzut, la Sala Palatului mai erau locuri goale. Tot ca la români (şi numai la români!) accesul în sală a început cu 30 de minute înaintea debutului concertului. Pe doar două uşi, deschise fiecare pe jumătate. Se intra doar cîte unul. Ca atare, pe durata primelor cinci piese din concert, a fost o fojgăială continuă, de oameni care-şi căutau locurile, cu telefoanele transformate-n lanterne. Ospiciu, nu concert! Vă amintiţi, cred, supărarea poporului român din 2010, cînd Dylan, pe lîngă că n-a cîntat din „clasice” decît „Just Like a Woman”, nici nu s-a-nvrednicit de vreun cuvînt, măcar un „Hello, Budapest!”, ceva. Nimic! Ei bine, acum a fost altceva: la sfîrşitul primei părţi a zis „Thank You”! La care lumea a izbucnit instantaneu în urale, ne mai auzind şi următoarele vorbe: „30 minutes’ break!”. Ca atare, pauza ne-a luat prin surprindere. De-a dreptul uluiţi însă am fost la ultima piesă: a fost chiar „Blowing in the Wind”… da, dar doar textul, că melodia pe care l-a pus era un fel de muzică uşoară, cam în genul Frank Sinatra! A fost, clar, 2-0 pentru Bob. Dacă mai trăim, eu sau/şi el, am să merg mereu, să văd pînă unde urcă scorul. Nu e fericire mai mare decît să te surclaseze Bob Dylan.

 

 

Fiţi sociabili!