Viorel Blănaru, arhitect

Viorel Blănaru, arhitect

  • s-a născut pe 10.05.1951 în Suceava;
  • tata a fost contabil şi veteran de război;
  • mama a fost asistentă medicală şi veterană de război;
  • nu ştia ce voia să se facă atunci cînd era mic;
  • a devenit arhitect.

 

Arhitectul Viorel Blănaru s-a născut în Suceava într-o familie de patrioţi. Părinţii săi au fost veterani de război. Tatăl său, contabil de meserie, a fost rănit de mai multe ori în cel de-al Doilea Război Mondial, dar cel mai grav la Tatra Mică, după ce o bombă a explodat lîngă el. Mama lui Viorel Blănaru era asistentă medicală.

O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră?

V.B.: Pot să spun că nu la fel de interesantă ca a celor de astăzi, dar mai frumoasă. Ne jucam cu tot felul de scule, jucării pe care ni le confecţionam singuri, nu le găseam prin magazine. Îmi făceam singur armele, săbiile din lemn pentru că trebuia să îl urmăm pe Ştefan cel Mare şi să ne luptăm cu turcii.

Cum vedeaţi oraşul atunci cînd eraţi mic?

Prin 1955-1956, cînd ne pregăteam să plecăm în Republica Moldova, era pentru prima dată cînd ajungeam în gară (…). Pe mine m-a impresionat imaginea trenului care a intrat în gară. Gîndiţi-vă la copilul de 6 ani care are vreo 60-70 de centimetri înălţime stînd undeva pe peron şi lîngă el sosind relativ zgomotos o locomotivă cu nişte roţi metalice, grele. Tata mă ţinea de mînă şi îmi spunea: „Stai, nu te apropia, pentru că vîntul te va trage lîngă locomotivă”. Mă uitam la nişte roţi imense care pufăiau şi scoteau tot felul de zgomote ciudate. A fost o imagine cu care cred că am să mor şi am să o povestesc ori de cîte ori voi avea ocazia.

Ce voiaţi să vă faceţi atunci cînd eraţi mic?

Nu aveam o meserie conturată în minte. Tata era contabil, dar bunicul era dulgher. Eu stăteam mai mult cu bunicul, care m-a învăţat să ţin de capătul lemnului cînd profila un căprior, cînd cioplea cu bărdiţa o bucată de draniţă ca să o bată pe casă. De la el ştiu cum se numesc uneltele, cum se lucrează cu cele.

Unde aţi făcut şcoala?

Tot în Suceava, în acea clădire care, astăzi, este în partea stîngă a bisericii „Sf. Dumitru” de la Liceul de Arte. (…) În clase stăteam pe bănci lungi de circa doi metri în care încăpeam patru copii. Erau favorizaţi cei care aveau ghiozdane, eu eram unul dintre ei. Aveam un ghiozdan de carton vinilat pe deasupra. Acum constat că este o tradiţie să ai în fiecare an ghiozdan nou. Atunci eram mîndru că timp de patru ani, din clasa I pînă în clasa a IV-a, am reuşit să merg la şcoală cu un ghiozdan frumos, cu bretele, avea o formă pătrăţoasă. Am făcut liceul în Suceava la actualul „Petru Rareş”.

Şi facultatea?

La Iaşi. Cînd am dat admiterea la facultate a fost după ce făcusem o şcoală tehnică de arhitectură şi sistematizare. În vara anului 1972 părinţii m-au convins să dau la Mecanică. Mi-au plătit ore de pregătire. Părinţii mei au avut parte de o surpriză. Copilul lor nu a dat la Mecanică. S-a înscris la Arhitectură. Am dat trei probe la matematică pe care le-am luat cu 10 şi două probe de desen tehnic şi ornamental pe care le-am luat cu 8. Am obţinut bursă. După admitere, le-am trimis părinţilor o telegramă ca să mă aştepte la gară. Au venit, m-au felicitat. Eu furasem de pe geamul facultăţii listele de la admitere unde scria Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi, Facultatea de Construcţii, secţia de Arhitectură. Mi-au spus că nu sînt listele bune. Le-am arătat că sînt. Ai mei nu au vorbit cu mine timp de trei zile, mi-au spus să plec de acasă. Am făcut facultatea pe cont propriu.

Cum făceaţi rost de bani ca să vă întreţineţi?

Organizam discoteci. Eram DJ. Vara plecam pe litoral. (…) Eram priviţi cu ochi urîţi inclusiv de Miliţie la vremea respectivă. În general, se punea muzică străină şi era o enormă aventură. În primul rînd, procurarea muzicii respective care era de afară. (…) Nu aveam voie să pun mai mult de 20% muzică străină. Restul trebuia să fie muzică românească. Or, la mine, în Casa de Cultură, timp de şapte ani cît am făcut discotecă, nu am pus nici măcar o melodie românească. La fel şi la Casa Tineretului. Dădeam cu subsemnatul pentru muzica pe care o puneam.

Au fost acestea cele mai mari pozne pe care le-aţi făcut?

Cea mai mare poznă a fost în anul II de Facultate cînd, luat cu ale tinereţii valuri, m-am căsătorit cu o grecoaică. Şi mă întrebam ce este mai bine să le zic părinţilor cînd ajung acasă. Că am rămas repetent sau că m-am însurat? A fost o căsătorie care a durat o scurtă perioadă de timp, pentru că fata respectivă a dispărut din peisaj, a plecat din ţară. Chestiunea s-a terminat după un an şi jumătate. O altă poznă care îmi vine în minte, prin 1978 făceam discoteca la Casa de Cultură din Suceava şi Casa Tineretului. Cîştigam destul de bine şi împreună cu un coleg cu care făceam discoteca m-am suit într-un taxi şi am plecat să facem plajă la mare. Contra sumei de 7.600 şi ceva de lei am stat la mare două zile. Salariul meu la vremea respectivă era de 1.444 de lei. Pînă în 1980, cînd mi-am întemeiat actuala familie, am trăit într-un aer boem.

Aţi schimba ceva din toate acestea, acum, dacă ar fi să o luaţi de la capăt?

Cît am fost la Centrul de Proiectare, am fost şeful unui colectiv care se ocupa de o chestiune urîtă, de ceea ce însemnau exproprierile. M-am ocupat de întocmirea proiectelor cu care se pleca la Bucureşti şi se întocmeau decrete de expropriere şi se construiau cartiere în Suceava. Era o muncă urîtă. Sute de familii au fost date afară în urma acestor decrete de exproprieri. Poate de aici a plecat încercarea mea de după 1990 de a mă duce într-o zonă în care ceea ce a mai rămas, ceea ce nu a putut să spargă politica de stat, să pot să conserv şi să apăr. Aşa se face că din 1990 încerc să apăr ce a mai rămas din patrimoniul nostru naţional.

(Oana ŞLEMCO)

Fiţi sociabili!