|
Scandări pe meleagurile Mioriței
Mijloacele inventive (pancarte, păpuși, măști, scandări)
întrebuințate în protestele din ultima vreme pot constitui interesante
teme de studiu pentru lingviști, psihologi, sociologi, istorici.
Imaginația bogată a demonstranților dovedește că, la 120 de ani de la
nașterea lui Nenea Iancu, Păcală nu a murit, iar Bulă, cel iute la
minte, dă semne vitale, după ce a „hibernat” 20 de ani. Simpla
consemnare a unora dintre ziceri ar proba vigoarea unei însușiri
genetice care i-a ajutat pe români să supraviețuiască: umorul acid,
hazul de necaz, bășcălia. Aleg, însă, aici să descifrez originea și
prefacerile - uneori paradoxale - prin vreme ale unor expresii
consacrate de discursul protestatar și de cel politic. Fișe pentru o
posibilă „Istorie a contestării la români”.
Apă chioară. („Vă strigăm a mia oară/ Toți sînteți o apă
chioară!”). Din lat. clarus (limpede, curat, dar și „ilustru, strălucit”
referitor la persoane), a ajuns în româna veche chiară, în formulări
arhaice precum „din chiar senin” ori „apă chiară”. Apoi, nu se știe cum,
chiară s-a transformat în chioară (cuvînt turcesc), schimbîndu-și
radical sensul: zeamă lungă, ceva lipsit de substanță, de valoare.
Așadar etimologic, fără a bănui, protestatarii aduc de fapt un elogiu
celor pe care-i huiduie.
Nomenclatură. („Noua nomenclatură, furtișag și ură”). În Roma
Antică, nomenclator (clator, derivat din calare, a striga) desemna
sclavul care își însoțea stăpînul, strigînd numele acestuia celor
întîlniți. Trecînd - începînd cu sec. XVI - prin accepțiunea de „listă
alfabetică de termeni folosiți în știință” cuvîntul a primit sensul de
„totalitatea funcțiilor superioare, de partid și de stat”, consacrat de
cartea lui M. S.Voslensky, „Nomenklatura”. Încît (deoarece la origini
cuvîntul însemna servitor) putem înțelege de ce acei care ne conduc se
proclamă - mai ales la alegeri - umili slujitori ai poporului, ai
binelui public.
Jalbă. (Noi cu jalba în proțap/ Voi cu banii la ciorap”).
Prinderea jalbei într-o prăjină, în speranța de a ajunge mai sigur în
mîna Domnitorului ieșit să facă „o baie de mulțime” (dar și de a evita
astfel confiscarea ei de către „oamenii de ordine”) relevă două
constante ale „psihologiei revendicării” la români: eterna naivitate că
accesul direct la Autoritate îți va (și) rezolva necazul, dar și
convingerea, verificată, că „pînă la Dumnezeu te mănîncă Sfinții”.
Limba de lemn. Intrată, prin franceză, în anii ’70 în limbajul
public (semnalînd discursul găunos), expresia are - după unii - origine
rusească: limba de stejar ironiza greoaia birocrație țaristă. Alți
autori îi apără „paternitatea galică”: sintagma are originea în starea
de mahmureală, în dificultatea de a te exprima coerent a doua zi după o
beție cruntă. E posibil ca ambele tabere să se înșele: la vechii greci
xyloglosie era epitetul atașat cu dispreț acelor oratori logoreici din
Agora, care nu reușeau să-i convingă.
Aramă. („Prea v-ați arătat arama/ Sfîșiind această țară” - M.
Eminescu). Arama era miezul monedelor false, poleite subțire cu aur ori
argint. Cînd „cămașa” se rodea, ieșea la iveală banul „calp”. Un proverb
zice: arama omului la beție se arată. Așa-i.
A-(ți) aprinde paie-n cap. Azi, expresia are sensul de a-ți
atrage necazuri în urma unei contestații, plîngeri. Inițial, ea reflecta
disperarea celui nedreptățit, ce alegea această formă extremă de
protest, precursoare a autodafe-ului contemporan, prin stropirea cu
benzină. („Au venit la Divan cu rogojini aprinse-n cap”- I. Ghica). L.
Șeineanu constatase zădărnicia unui asemenea gest: „La români, dreptatea
umblă cu capul spart. De la a atrage luarea aminte a Domnului asupra
unei nemulțumiri și pînă la a întărîta pe altcineva în contra ta din
pricina jeluirii tale, e numai o șchioapă”. Un adevăr etern valabil pe
meleagurile Mioriței.
Cezar Straton
|